L.D.CLEMENT
Potrivit rezultatelor unei cercetări sociologice IPSOS – Antena 1, niciodată (din 1990 până azi) încrederea în politicieni n-a fost mai scăzută – doar 3%!!! Răstălmăcind versurile poetului T. Arghezi, niciodată toamna nu fu – din acest punct de vedere – mai tristă, mai posomorâtă, mai lipsită de speranţe: „Cine vrea să plângă, cine să jelească / Vie să asculte-ndemnul neînțeles”. Îţi vine-a crede că, răspunzând la întrebări în ce-i priveşte potrivit eşantioanelor specifice unei asemenea lucrări, poate că până şi destui politicieni – începând de la cei de sus, diriguitori ai ţării ori opozanţi ai acestora, până la cei din teritoriu, şefi de CJ-uri, primari, consilieri… şi mai departe, până la lipitorii de afişe (care, de fapt, au dispărut, transformaţi în sofisticaţi postaci de varii conţinuturi pe reţelele de socializare) – ar zice că nu (mai?) au încredere în ei. Poate că-i de subliniat în context că această umbră a dezamăgirii întinzându-se tot mai mare şi mai mare, molipsitoare ca într-o epidemie căreia nu-i este cunoscut leacul, acoperă nu doar partide vechi cu politicieni teoretic înnoiţi (prin vârstă), ci şi formaţiuni mai noi – cum USR ori AUR, atât de diferite în ce priveşte discursul politic către/pentru ţară –; „toţi, o apă şi-un pământ”(?). Dar poate că-i de subliniat că (…„ce-i mâna pe ei în luptă”?) politicienii, atât de diverşi în misiunile lor, provin fix din ţara asta, aşa cum este ea (cum este ea?!), care-i promovează şi-i susţine conjunctural (rundele de alegeri fiind cele mai vizibile). Ţara asta care, la o adică, are atâţia analfabeţi funcționali, atâţia care nu citesc nicio carte, ţara asta care este campioană certificată în UE la capitolul economie subterană. „Vai de biet român săracul! / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă…” (din „Doina”, M. Eminescu, 1883).
Comentarii