S-a întâmplat să-l întâlnesc pe un vechi amic în faţa crâşmei, care, cintezoi falit, îmi spune, clipind şiret şi cu gândul că n-o să-l refuz:
– Dacă mă cinsteşti cu un trascău dublu, îţi istorisesc o poveste cu finul tatălui meu, ştiută numai de mine. Intrăm ori ba?
Am intrat, ne-am aşezat la o masă, îmi iau şi eu o porţie, în vreme ce crâşmarul îl întreabă:
– Ai găsit alt fraier, trântore?
Pe moment, pe amic l-a apucat o tuse nefirească, după care începe să povestească:
– Îl ştii pe Calancea pădurarul? Zice-se că ar păzi pădurea de pe Măgura, dar el mai tare o vinde. S-a însurat anul trecut, a făcut o nuntă, de s-au minunat toţi sfinţii din cer, şi-a trecut mireasa în braţe peste prag şi la câteva luni a început să strâmbe din nas. Ba că-i prea acru borşul, ba că brânza-i scoaptă prea tare, ba că mămăliga-i prea vârtoasă, mă rog, tot clenciuri. Omul îşi găsise alta care îi pusese poalele în cap, iar nevasta îi era din ce în ce mai nesuferită. A început s-o plesnească din te-miri-ce. Cum cealaltă se făcuse cam nerăbdătoare, năzuind să-i ia locul, Calancea s-a dus la oraş, pornind divorţul. La întrebarea judecătoarei asupra motivului despărţirii, pădurarul, băţos nevoie-mare, a răspuns, uluindu-i pe cei din sală:
– Miroase a vacă şi eu nu o mai pot suporta când intru în casă.
Coculeana, cu ochii ei de catifea albastră înrourată, a tăcut tot timpul, deschizând gura o singură dată, vorbind hotărât:
– Sunt de acord cu divorţul.
Şi-a luat lucrurile şi s-a întors la mamă-sa, mărturisindu-i, despovărată:
– Mulţumesc Domnului că am plecat de acolo. De mai stăteam în casa aceea, Calancea mă urca pe cruce ca pe Hristos!
Pădurarul, fericit mai dihai decât la căsătorie, şi-a adus-o în casă pe Cocuţa, fără să o mai treacă pragul în braţe, căci ea s-a grăbit să păşească înaintea lui. A plonjat pe pat şi şi-a desfăcut nu numai braţele, ca o stăpână care ştie ce vrea. Convins că a făcut cea mai bună alegere, Calancea s-a lăsat dus de o muzică stranie care ţesea în jurul lui o nevăzută plasă. N-a putut să-şi dea seama dacă a leşinat sau nu, trezindu-se muşcat de o ureche, ceea ce l-a făcut să-şi confirme că şi-a găsit adevărata dragoste.
Cocuţa îl aştepta în fiecare seară cam dezbleujetă, parfumată, bine dispusă şi, abia aşteptând ca iubiţelul să-şi lepede hainele şi ciubotele, îi sărea în braţe, sufocându-l cu dragostea ei. Mâncarea la urmă şi cam pe sponci. După vreo două săptămâni, când n-a reuşit să vină acasă, bărbatul, ostenit din calea-afară, s-a aşezat la masă şi a cerut să-i dea nişte lapte acru.
– De unde să-ţi dau eu aşa ceva? l-a întrebat Cocuţa, făcându-i ochi dulci.
– Ce vrei să spui? s-a necăjit omul, fixând-o cu privirea.
– Că am vândut vaca, i-a răspuns femeia, aşezându-se pe genunchii lui.
Calancea spunea că în momentul acela a văzut negru înaintea ochilor, cutremurându-se. O forţă nevăzută l-a săltat în picioare, a luat-o în braţe şi, cu paşi rari, mârâind ca un urs flămând, i-a făcut vânt dincolo de poartă şi, după ce a încuiat-o, s-a grăbit să se ducă la casa de lângă primărie.
– Mamă soacră, am venit s-o iau pe Coculeana înapoi la mine.
Bătrâna s-a uitat la el de sus şi l-a bărbierit pe loc şi pe uscat:
– Băiete, cine a scuipat într-o fântână nu mai merită să bea apă din ea!
Comentarii