Am primit invitaţia de a vizita muzeul dlui Ionică Semeniuc (căci despre el este vorba) cu vreo doi ani în urmă, chiar de la domnia sa. Mi-a mai amintit de câteva ori, atunci când ne întâlnim la ceremoniile noastre tradiţionale de la Cernăuţi. Iar zilele trecute, mă trezesc cu un telefon de la domnia sa:
– Doamnă Eleonora, vi se termină degrabă concediul, iar la mine la muzeu aşa şi n-aţi venit.
Slavă Domnului, mă întorsesem deja din vacanţa frumoasă pe care, în ciuda tuturor greutăţilor şi necazurilor, a fost totuşi deosebită. Gata, zic, las totul deoparte şi merg. Promisesem încă mai demult. I-am dat un telefon peste câteva zile de la mesajul domniei sale. A doua zi din zori, am pornit spre satul său de baştină, Hruşăuţii Volocii. O zi fierbinte din acest Gustar canicular.
Satul, pe care nu-l vizitasem până atunci – fusesem cu mulţi ani în urmă doar la Voloca – m-a întâmpinat cu colinele sale verzi şi cu linişte. După ce am încurcat niţel drumul, un consătean de-al dlui Ionică, auzind că vin să-i vizitez muzeul, s-a oferit să mă ducă cu maşina proprie chiar la proprietarul acestui vechi lăcaş de istorie.
Dl Ionică Semeniuc, drept şi semeţ, cu un baston în mână, la cei peste 91 de ani pe care îi are, ne-a întâmpinat pe un deal, vizavi de casa sa celebră. Am mulţumit acelui om binevoitor, am coborât, iar dl Ionică mi-a spus de la bun început, repetând apoi pe parcursul zilei de mai multe ori, că i-am făcut o mare bucurie că am venit. Ne cunoaştem de vreo 35 de ani, de la începuturile renaşterii noastre spirituale, de la primele adunări naţionale, conferinţe, de la sărbătorile limbii române, de la Florile Dalbe, Eminesciana, dar şi de la parastasul de la Fântâna Albă, de unde nu lipseşte nici de cum.
Primul popas l-am făcut chiar pe dealul din apropierea casei-muzeu, la capeliţa „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, unde mi-a povestit istoria acestui mic lăcaş de cult. Aici trebuia să fie biserica. Temelia a fost turnată încă în anul 1939. Dar au venit schimbările, războiul şi n-a mai fost construită aici. Se ridică biserica în centrul satului. Mi-a spus că merge adeseori la biserică, aşa cum îi stă bine unui adevărat creştin. Peste ani, un consătean a zidit pe acest loc această capeliţă. Aprindem câteva lumânări pentru sănătate, dar şi pentru cei care nu mai sunt cu noi, spunem o rugăciune şi coborâm încet spre casa pe care voiam să o văd de ani de zile. Chiar de departe zăresc curtea, dar şi casa pe veranda, sau cum i se mai spunea pe timpuri „gang”, deşi este un cuvânt împrumutat se pare dintr-o altă limbă, unde sunt câteva covoare naţionale vechi. Deja istoria şi excursia au început…
Ograda cu iarbă verde, cu câteva găini şi un cocoş pintenat şi mândru, ne întâmpină cu amabilitate. Aici toate şi toţi au moştenit amabilitatea stăpânului. Zăresc şi un hulub printre găini, ca să aflu că stăpânul casei l-a salvat din ghearele uliului, iar acum s-a împrietenit cu orătăniile din curte. Nu poate zbura, dar şi aşa se simte bine.
– Sunteţi un om bun, aţi făcut o faptă bună, îi spun cu blândeţe stăpânului. Între timp, îmi fug ochii roată: ba la ulcioarele de pe gard, ba la uneltele de muncă atârnate pe pereţii bucătărioarei de vară, ba la exponatele din curte şi din gang. Or, ele sunt multe, vechi şi originale. Căruţa de lemn din curte cu doi copilaşi îmbrăcaţi naţional, adică două păpuşi frumoase, aşa, cum pe timpuri, cu sute de ani în urmă, îi luau părinţii la muncile câmpului. Descopăr râşniţă de lemn şi piatră, fier de călcat de odinioară, butelii pentru vin şi brânză, covăţele, lopăpţele. Într-un capăt al verandei, un alt băieţel drăgălaş stă la sucală, un element al stativelor de ţesut. Dar câte şi mai câte văd aici! Iar stăpânul casei, între timp, îmi tot povesteşte despre fiecare obiect. Intrăm în şopronul din partea de apus al casei sale vechi, dar atât de bine păstrată. Mă întâmpină în partea stângă a încăperii un soldat echipat exact în hainele soldăţeşti în care a făcut armata dl Ionică. Apoi alte două manechine, îmbrăcate în haine naţionale.
– Aceştia sunt Vasilică şi Mărioara, îmi spune, cu o notă şăgalnică.
O descopăr şi pe o altă româncuţă de pe timpuri, ţesând la stative. Văd lada de zestre, fotografii, cufere, căniţe, ulcioraşe, felinare, lămpi de gaz, rame… toate vechi şi atât de frumoase. Îmi arată dl Ionică şi căpriţa cu care umbla cândva pe timpuri la sărbătorile de iarnă, frumos ornamentată.
– Am două căpriţe, îm spune vesel. Una e aici, iar alta în grajd. Nu zăbavă cea din grajd behăie încetşor, ca să mă convingă cu adăvărat că există. La lada cu zestre ne vom întoarce mai târziu pentru a-i scoate cămăşile rămase de la buna sa mamă, dar şi brâiele, catrinţele, prosoapele, să le pun puţin la uscat pe gangul casei. Continuăm excursia deja în casa veche şi frumoasă a acestui vrednic om, care cu fiece pas mă miră cu entuziasmul, energia şi cunoştinţele sale vaste. Cred că deja nu mai e cazul să vă reamintesc că, peste câteva luni, va împlini vârsta de 92 de ani.
Casa mare, sau camera pentru oaspeţi, mă întâmpină cu icoane, tablouri, mobilier, scorţuri, lăicere, haine naţionale, cărţi, unele de o vârstă cu păstrătorul lor, altele cu mult mai mari. Îmi arată două cămăşi cusute pe pânză, una rămasă de la mama, alta de la bunica. O famile de ţărani: mama, tata şi fiica stau de veghe lângă dulapul cu oglindă.
– E puţin tristă fetiţa. Nu are pieptăraş, continuă povestirea lui dl Ionică.
Până mă uit să văd o carte de religie de vreo 400 de ani, dăruită de un călugăr de Mănăstirea Putna, domnia sa dispare pentru un moment, revenind în hainele sale tradiţionale. Dovedisem să-i spun că e timpul să-i fac şi nişte poze. Deşi copleşită de cele văzute, dar şi de relatările sale laconice, uitasem pentru moment de toate pe lume. M-am cufundat în istorie, tradiţii, cultură, autenticitate, într-o lume unde zgomotul şi iureşul problemelor cotidiene nu mai contau deja. Îl fotografiez în grabă, parcă dorind să admir cele afişate aici. Mai descopăr o sabie pe perete, sub icoana Sfântului Ştefan cel Mare. Observ peste tot lente, brâie, steguleţe tricolore, cât şi portrete, fotografii, afişe cu Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, dar şi cu Sofia Vicoveanca (care, se pare, i-a promis nonogenarului nostru că îi va vizita muzeul), Fuego, Ilie Caraş, Grigore Gherman, Sofia Rotaru. Printre cărţi şi reviste, printre fotografii şi amintiri observ şi diplome de merit oferite de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu, ale Consulatului General al României la Cernăuţi, ale altor organizaţii şi asociaţii. Îmi arată şi diploma şi insigna de cetăţean de onoare al comunei Voloca. Descopăr în camera mică mai multe cărţi, printre care şi ale mele, dar şi ale altor autori. Iar peste tot fel de fel de mărunţişuri: toate foarte vechi şi unele având forme şi stil din vremuri de mult apuse. Tot în camera mică ascult şi privesc cum dl Ionică Semeniuc învârte un aparat vechi de unde răsună o melodie, un cântec deja, la fel de vechi. E un „picap” de pe timpuri, când nu exista curent electric.
–Trebuie să scrieţi şi dumneavoastră ceva aici, îmi spune deschzând Cartea de vizită a muzeului.
– Aveţi şi aşa ceva? îl întreb în timp ce mă aşez şi scriu, ceva parcă prea simplu, că nici cuvinte nu mai am să-mi exprim admiraţia pentru acest om, coborât din semeţia dacă, venit dintr-o altă epocă parcă.
Ieşim din nou în curte, iar gazda primitoare mă invită să intru în mica bucătărie de vară, veche şi ea, din scânduri obişnuite, dar având specificul unei eri demult apuse. Până a intra, dl Ionică îmi spune că are acolo un om bolnav şi mă îndeamnă să nu-mi fie frică atunci când o să-l văd. Stă cu mască, căci s-a îmbolnăvit de COVID. Obişnuită deja cu glumele lui, intru şi văd şi aici un manechin, în haine naţionale, dar cu ochelari şi mască – mă amuz puţin. Mai descopăr un aparat de radio vechi, o putinică pentru vin, alte lucruri vechi. Între timp, gazda scoate din frigider ceva bucate tradiţionale, să mă servescă. Am protestat, căci uitasem de mâncare, impresionată de cele văzute şi auzite. Nici vorbă de aşa ceva. Servesc brânză de oi, dar şi pârjoale, ouă, legume proaspete. Totul natural, chiar şi puţin vin, tot natural. Deşi e cam cald afară pentru asemenea băuturi, merge mai bine apa rece, dar şi merele ce cad aidoma frunzelor dintru-n măr aflat aproape de poarta casei. Îmi arată şi iazul, pomătul ce l-a sădit cu mulţi ani în urmă. Strângem cămăşile, care între timp s-au aerisit. Îmi dăriue una veche, frumoasă, cusută cu uzor din mătase şi găurele. Îi mulţumesc frumos. Închuie uşile şi pornim deja spre o altă locaţie. Mă uit încă odată la curte, casă, garduri, fântână, bucătărie, sarai. Ce frumos şi natural, simplu şi măreţ mi se pare totul! Nu sunt deloc contra modernismului, cu case mari, aparatură modernă, Internet, telefoane de performanţă, dar, totuşi, lucrurile vechi, chiar foarte vechi, se ascund istoria neamului, tradiţiile şi obiceiurile, datinile şi credinţa, portul şi graiul… valorile unui neam vrednic şi bun.
Văd că dl Ionică ia lumănări, tămâie, chibrit şi plecăm la cimitirul din satul vecin Voloca. Deja mai la vale de gospodăria sa ne aşteaptă cu maşina una dintre nepoate, Domnica. Ştiam dinante, îmi spusese cândva că atunci când vin la el în ospeţie vom merge la cimitirul din Voloca, la mormântul îndrumătorului meu de la primul ziar românesc „Zorile Bucovinei”, regretatul ziarist şi poet Vasile Hlopin, având mai târziu şi pseudonimul Vasile Izvoran-Cernăuţeanu. La vreo doi ani de la trecerea sa în nemurire i-am scos cartea cu proză şi versuri „Toamna crizantemelor albe”. Îmi povestea dl Ionică că atunci când era în viaţă, acest talentat om şi ziarist nu odată îl vizita. Îl îndemna să păstreze şi să promoveze aceste comori ale neamului, adunate cu atâta grijă şi dragoste. De aproape 18 ani nu mai este printre noi Vasile Hlopin, dar amintrea i se păstrează, ca şi mormântul din satul său de baştină, de care îngrijesc rudele. Punem lumânări, rostim un „Tatăl nostru”, puţini trişti, dar mulţumiţi că l-am vizitat totuşi, ne îndreptăm spre ieşire.
– Mergem acum pe la muzeul satului, unde tot eu am donat exponatele, îmi spune cu mândrie dl Semeniuc.
Deşi încă nu e finalizat totalmente, totuşi prin ferestre, dar şi afară, împrejurul casei, văd iarăşi obiecte vechi din lemn, piatră, fier, alte materiale.
– Aţi donat şi aici, atâtea obiecte, de unde le-aţi găsit pe toate? întreb mirată.
– Aş vrea să rămână ceva în urma mea, îmi spune, cu pasiune şi admiraţie pentru această muncă nobilă ce o face dl Ionică Semeniuc. Abia aici ne facem şi poze împreună. Acasă nu prea am făcut, căci nu avea cine să ne fotografieze. Unicul selfi a ieşit nu chiar atât de reuşit.
Viaţa nu i-a fost prea uşoară. A gustat şi din amarul deportărilor comuniste în frageda tinereţe. A muncit mult. A pierdut cele două soţii, este văduv acum de câţiva ani. Are patru copii, mai mulţi nepoţi. Majoritatea acum sunt plecaţi, căci aşa sunt timpurile, dar totuşi domnia sa speră că careva dintre dânşii va continua ceea ce cu atâta grijă, trudă, efort a clădit pe parcursul vieţii sale: un muzeu ce merită cunoscut de toţi, păstrat şi transmis generaţiilor viitoare. Mi-a mai spus că mulţi oameni cunoscuţi din România, dar şi de aici, ziarişti, scriitori, oameni de cultură, artişti, istorici, au trecut pragul acestui muzeu.
– Iar astăzi aţi venit dumneavoastră la mine. Mă bucur mult. Mai poftim. Cu aceste cuvinte, dar şi cu sincere cuvinte de recunoştinţă din partea mea, ne despărţim la drumul central ce duce spre Hliboca. Ne înţelegem să ne revedem la tradiţionala sărbătoare a limbii materne. Sunt sigură că nu v-a lipsi, chiar dacă anii totuşi îşi iau ce este al lor. Mie nu-mi rămâne decât să-i doresc multă sănătate, iar ce mai are de înfăptuit să înfăptuiască.
ELEONORA SCHIPOR
Comentarii