Rareori se întâmplă în domnia unui voievod să zidească întru slava lui Dumnezeu atâtea biserici şi mănăstiri. Credincios, rugător şi smerit, dincolo de greşelile pe care un om le putea săvârşi în timpul vieţii, marele domn al Moldovei, Ştefan, îngenunchea înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-I după fiecare izbândă şi cerându-şi iertare când starea lui de spirit îl copleşea şi îl făcea să recunoască faptul că Moldova a pierdut războaiele din pricina păcatelor lui. Şi astfel, din plecarea genunchilor săi şi din lacrima domnească de pocăinţă, răsăreau ctitorii aidoma unor rugăciuni săpate în piatră, mărturii nemuritoare ale unui suflet care a căutat permanent mântuirea prin zidire, jertfă şi dăruire.
Amintirile scrise în letopiseţe sunt asemenea filelor de Pateric, care vorbesc despre viaţa minunată a unui principe care a fost „răstignit” între iubirea faţă de Biserică, de ţară, de oşteni şi iubirea faţă de propria persoană, regretată mai târziu şi mărturisită cu sfială în faţa sihastrului, când a aşteptat ca acesta să-şi încheie ruga.
Refacerea sau reconstituirea unor asemenea momente înscrise oarecând în istorie fac parte din actele de eroism duhovnicesc şi istoric, cum sunt cele pe care le trăim şi în zilele noastre, când mai multe mănăstiri şi monumente sunt reclădite după cum le-au zidit şi împodobit odinioară ctitorii lor, cu toate că au căzut pradă ignoranţei, războaielor şi încercărilor grele ale istoriei.
Căci a ridica din ruină o biserică nu înseamnă doar a aşeza piatră peste piatră, ci a reînvia duhul celor care au îngenuncheat acolo, a face să răsune din nou cântarea psalmilor prin bolţile refăcute şi a reda speranţa celor ce cred că nimic nu este cu adevărat pierdut atâta vreme cât credinţa dăinuie.
Un asemenea exemplu ni-l oferă obligaţia de restaurare a unor ziduri de veacuri şi dorinţa de reconstruire a ctitoriei ştefaniene de la Bădeuţi – Milişăuţi, distrusă în Primul Război Mondial. Acel singur zid rămas în picioare pare că strigă prin tăcerea lui, ca un martor mut al unei frumuseţi sfărâmate, ca o lacrimă de piatră împietrită pe obrazul pământului moldav.
Graţie unor imagini care s-au păstrat, biserica din care a rămas doar un zid vechi ni se prezintă ca un preafrumos chivot, care s-ar aşeza în chip minunat pe Sfânta Masă a celor mai măreţe catedrale, datorită arhitecturii specifice ctitoriilor ştefaniene, chiar dacă nu a avut dimensiunile marilor mănăstiri de la Neamţ sau Putna.
Dar biserica ridicată în 1487 de voievodul Ştefan în urma victoriei de la Râmnic, la şase ani după biruinţa obţinută în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Procopie, este un preafrumos model de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu, dar şi o lecţie oferită contemporanilor, nu doar din ţara pe care o conducea, ci din întreaga lume aflată în permanentă schimbare şi mai ales celor care înţelegeau valoarea unui astfel de gest. Căci a zidi după biruinţă nu înseamnă a-ţi arăta puterea, ci a-ţi mărturisi neputinţa în faţa Celui care ţi-a dăruit izbânda, a recunoaşte că braţul omenesc nu poate nimic fără binecuvântarea cerească, cu alte cuvinte să primeşti tăria braţului nebiruit…
Zidirea unei astfel de biserici în 159 de zile ne aduce aminte de jertfa aproape neexplicabilă a domnitorului într-o epocă precum aceea. Câţi truditori va fi adus, ce materiale de construcţii, ce arhitecţi, ce meşteri mari vor fi fost acolo de s-a isprăvit atât de repede zidirea unei astfel de biserici! Era parcă o rugăciune înălţată cu mâinile tuturor, fiecare piatră aşezată fiind o metanie, fiecare zi de lucru o Liturghie a ostenelii sfinte, iar sudoarea meşterilor se amesteca cu roua dimineţilor ca un mir nevăzut.
În strânsă legătură cu ea, deşi mult mai cunoscută ca zidire eclesială, obşte monahală şi frumuseţe arhitectonică şi picturală, Mănăstirea Voroneţ s-a zidit şi ea în vreo 120 sau 130 de zile, fiind din acest punct de vedere surori aproape gemene, una lângă Humor şi alta în ţinutul Milişăuţilor, al Bădeuţilor, cum s-a numit în epocă. Ele sunt precum două candele aprinse din aceeaşi flacără a credinţei domneşti.
Biserica zidită întru cinstea Marelui Mucenic Procopie face parte dintre ultimele zidiri ale Sfântului Voievod Ştefan, mai de pe urmă, unde voievodul a poposit cu ceva timp înainte de trecerea sa la cele veşnice, în ziua a doua a lunii iulie 1504.
Mănăstirea a avut perioada ei de glorie. Au fost vremuri când fumul de tămâie se ridica neîncetat din cădelniţă, când glasurile călugărilor umpleau văzduhul cu şoapte de rugăciune, când cărţile se copiau cu migală în chilie până ce lumânarea se topea de tot.
În Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche ne spune că după ce s-a întors de la Râmnic, unde s-a bătut Ştefan Vodă cu ăpăluş, au zidit biserica în satul „Badeuţi”, zidire menţionată şi într-un Hrisov din martie 1490, prin care domnitorul Ştefan confirma dăruirea a 50 de biserici cu preoţii lor Episcopiei din Rădăuţi, între acestea aflându-se şi biserica de la Bădeuţi. Astfel se pecetluia cu înscris domnesc ceea ce fusese mai întâi pecetluit cu sânge pe câmpul de luptă şi cu rugăciune în Altar.
Gheorghe Balş ne spune, între altele, că această ctitorie a fost una dintre cele mai pitoreşti biserici din vremea lui Ştefan cel Mare, care a şi transformat biserica în mănăstire, înzestrându-o cu chilii pentru călugări şi cu o şcoală pentru pregătirea de meşteri caligrafi şi miniaturişti, unde se copiau şi se scriau cărţi răspândite în toată Moldova.
Aşadar, la Bădeuţi s-au format şi au activat caligrafi de mare ţinută. Vorbesc despre aceasta însemnările din cărţile de cult, de pe Evanghelii, cum este şi una dăruită de Vasile Lupu Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, unde aflăm despre Popa Sidor de la Bădeuţi, care era un admirabil caligraf, cum spune Petre Rezuş. Mâna lui tremura doar când se ruga, nu şi când aşeza pe pergament literele ca pe nişte icoane mici, fiecare slovă fiind o închinăciune.
Chiar şi mai târziu, Vartolomeu Măzăreanu aminteşte despre un râvnitor şi milostiv preot de la Bădeuţi cu a cărui cheltuială a scris slujba Marelui Mucenic Procopie.
Prin bune şi rele a trecut mănăstirea… A fost jefuită, prădată, multe dintre odoare şi averi i-au fost luate, s-au distrus chiliile călugărilor, dar şi o casă de piatră a ispravnicului, cum vorbesc unele documente la care fac referire cei care s-au ocupat de ctitoriile marelui Voievod Ştefan. Dar ce sunt averile pieritoare faţă de comoara rugăciunilor adunate în ziduri vreme de patru veacuri?
În august 1917, biserica a fost distrusă de către armata austro-ungară prin dinamitare. Câte alte mâhniri nu au adus austro-ungarii celor din Bucovina? Nimeni n-ar fi putut vreodată ierta astfel de acte pe care Biserica le-a trecut sub tăcere, cu a ei negrăită şi neirosită putere de a ierta.
Pe locul vechii ctitorii ştefaniene a rămas doar o parte din zid, despre care nu avem dovezi suficiente care să ateste faptul că este al bisericii sau al clopotniţei. Stă acolo ca o rană deschisă în calea timpului, mărturie mută a ceea ce a fost şi nu mai este. Însă ştim că acolo a fost şi o curte domnească, unde în vremea lui Ştefan şi mai târziu boierii aveau să se întâlnească pentru a face sfat cum să ducă mai departe istoria ării Moldovei, mereu ameninţată de turci şi de alţi cotropitori, de hoarde străine care râvneau mereu la frumuseţea şi bogăţia locurilor ei de poveste.
Graţie unor scriitori şi cronicari mai vechi sau mai noi, unii dintre ei culegând date de la martori oculari ai evenimentelor ce au dus la dinamitarea ctitoriei, s-au păstrat anumite informaţii pe care le aflăm şi în lucrarea Mănăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare a lui Vladimir Mironescu sau a lui Leca Morariu, care arată, după cercetări făcute la faţa locului, că soldaţii se aciuau prin biserică şi acolo îşi făceau mâncarea.
Leca Morariu publică în Glasul Bucovinei o notiţă a unui martor care s-a aflat în preajma bisericii când a fost dinamitată. Această nefericită întâmplare s-a petrecut în ziua de 27 sau 28 august 1917.
George (Gheorghe) Balş, când a publicat lucrarea privind bisericile voievodului Ştefan, a aşezat pe prima pagină tocmai o gravură cu biserica de la Bădeuţi, realizată înainte de distrugerea ei. Parcă a vrut să împiedice uitarea, să surprindă în cerneală ceea ce pulberea nu mai putea păstra.
Frumoasa ctitorie a fost asemănată într-un anume fel cu Catedrala din Reims, iar dinamitarea bisericii este considerată o jertfă pentru Războiul de Reîntregire.
La câţiva ani după evenimentul nefericit, Leca Morariu regreta lipsa de iniţiativă pentru reconstruirea acestei biserici. Sătenii se tânguiau şi considerau locul acela drept mormântul bisericii din Bădeuţi. Veneau acolo ca la o înmormântare care nu se mai sfârşea.
Aşa cum Catedrala din Reims, distrusă în 1914 de loviturile armatei germane, a fost reconstruită, sperau ca şi mica lor catedrală ctitorită de Ştefan să fie rezidită, dar ea a rămas un morman de ruine, ne spune mâhnit după ce a parcurs multe pagini de documente arhim. Dosoftei, exarhul de la Putna.
Istoria unei astfel de zidiri nu poate fi trecută cu vederea.
Se mai păstrează câteva lucruri care au aparţinut acestei biserici, printre care şi Pisania aşezată de Ştefan însuşi, care se află la Muzeul Naţional de Istorie a României. Pietrele vorbesc când tac oamenii, iar slova cioplită de voievod încă strigă peste veacuri să nu uităm…
În baza unor picturi, notiţe şi descrieri din preajma cumplitului atac la istoria naţională şi la marile zidiri ale pământului românesc, această biserică – uneori cu statut de mănăstire, iar alteori de enorie – ar putea fi refăcută, inclusiv programul iconografic din interior.
Sunt încredinţat de o tainică nădejde, pentru care înalţ smerită rugăciune, ca biserica de la Bădeuţi – Milişăuţi să fie rectitorită, cu ajutorul locuitorilor din preajmă şi al oamenilor cu putere de decizie, vădind astfel aceeaşi atitudine pe care au avut-o admiratorii Catedralei din Reims.
Dacă o asemenea catedrală de mari dimensiuni cu istorie strălucită a putut fi refăcută, cu atât mai mult o biserică mică poate fi reconstruită pentru a arăta că suntem urmaşi de voievozi şi continuatori ai operei lor.
Cred că, pentru părintele stareţ Ioan şi pentru grupul de prieteni ai nou-reînfiinţatei mănăstiri ocrotite de Sfântul Mare Mucenic Procopie, lipsurile şi încercările prin care trec în această perioadă grea vor fi depăşite.
Istoria unui astfel de loc trebuie să continue. Fericiţi sunt cei care devin binefăcători ai unei asemenea biserici, împreună-ctitori cu Sfântul Domnitor Ştefan, cu toţi cei care în decursul celor peste patru veacuri au ajutat mănăstirea, monahi, preoţi de mir, boieri şi binefăcători, dar mai ales alături de toţi cei care au plâns şi încă plâng, iată, de 100 de ani, dorind reînfiinţarea ei.
Lacrimile lor sunt pietre nevăzute în temelia noii zidiri, iar suspinele lor sunt rugăciuni care urcă neîncetat la cer, chemând din pulbere şi cenuşă făptura cea nouă şi sfântă. Şi va veni ziua când clopotele vor bate din nou la Bădeuţi, şi glasurile lor vor spune celor vii şi celor adormiţi că nimic nu piere din ceea ce s-a zidit cu credinţă.
Bibliografie:
Arhim. Dosoftei Dijmărescu, Refacerea bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare la Bădeuţi – Milişăuţi distrusă în Primul Război Mondial.
Arhitect Corina Lucescu, Comunicări şi note documentare în Ocolul, biserica şi Curtea Domnească de la Bădeuţi în hrisoave şi alte documente istorice (pp. 92-95), Revista Monumentelor Istorice: RMI, Anul LXV, nr. 1-2, 1996.
Gheorghe Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare.
Comentarii