Amintirile şcolii se ţin de mine ca un scai, multe şi atrăgătoare, unele chiar amuzante azi, dar cu multe bătăi de cap atunci. Viaţa şcolii este frumoasă, tumultuoasă, plină de neprevăzut. Trebuie trăită la intensitate maximă. În mijlocul elevilor bucuria îţi dă mereu aripi, te înalţă, simţi cu adevărat responsabilitatea profesiei, pentru că lucrezi cu materialul cel mai sensibil, sufletul omenesc!
Îmi apar şi acum în faţa ochilor, cu înfăţişarea lor încărcată de grandomanie, cuprinşi de prostie sub imperiul lor de răutate, două figuri mefistofelice din comuna unde am funcţionat ca profesor după terminarea facultăţii. Primul, un individ parşiv, slugă a partidului, un îngâmfat, un nepregătit, o glumă a naturii, o eroare umană. Vorbea zgomotos, răstit, ofensator. Un zerodoct care, în luările de cuvânt, nu sta într-un loc, acoperind astfel „golul cel din creier”, da din mâini, nedeţinând ca o caracteristică a omului cu scaun la cap – sensul cuvintelor. De aceea sărea de la o idee la alta, vorbea mult fără a spune nimic. Arunca doar bale spre cei care nu-l acceptau. Mustea de nesimţire şi prostie. Ne urmărea destul de des la şcoală. A început să ne numere. Când a ajuns la mine, m-a întrebat ce predau şi de unde sunt de loc. Îl impulsiona directorul şcolii de centru, informator al Securităţii. Se temea ca nu cumva să-i iau funcţia, el fiind doar învăţător. Îl rodea acest gând. Mic la suflet în raport cu înălţimea, ura şi prostia îl dominau. Eram un colectiv tânăr, cu energie, idei, voinţă şi ambiţie. Nepregătitul genetic se lăuda că este în ultimul an la liceu, cursuri fără frecvenţă. Cu informaţii la pachet, eroarea umană, cu simţul mirosului bine dezvoltat, învăţase cum să-i tragă de limbă pe cei mai tineri din şcolile comunei şi să şi-i apropie. Unii accep-tau repede şantajul, adulmecând gustul vremelnic al puterii. Mic de statură, şleampăt, cu o figură de circar, clipind des ca miopii, iubea binişor păhărelul, însă ferindu-se de mulţi ochi, era ironizat savuros de unele cadre didactice.
Cu entuziasm de tânăr absolvent de facultate, eram ancorat în problemele şcolii, ale specialităţii. Cei doi nemernici căutau să mă şicaneze cu tot felul de inepţii. Directorul, Costi Mant, poreclit „cocostârcul”, cu un mers ca al păsării într-un picior, nu avea stare până nu pricinuia un rău cuiva. Era periculos ca o viperă, în loc să fie, cum spunea Plinius: „Cel destinat să poruncească tuturor, trebuie să se manifeste ca un model pentru ceilalţi, să inoculeze mai multe elemente în hrana minţii şi inimii sale”.
Pe la orele lui din norma didactică dădea mai rar, le sărea ca un cocostârc, fiind acoperite de suplinitori, supuşii lui. De multe ori, vajnicul director uita să le semneze, unii colegi hâtri i le tăiau cu o linie roşie, subiect de scandal, cu ameninţări de tot felul.
Urma să susţin examenul de definitivat. Directorul securist a căutat să-l influenţeze pe profesorul Homescu de la Fălticeni, inspector şcolar, să nu-mi acorde sub nicio formă 10 sau 9 la inspecţia specială. Îl sunase cu trei zile înainte, încercând să-mi găsească nod în papură, cum se spune. Am aflat acest lucru de la inspector, când m-am dus după procesul-verbal, mirându-se şi el de răutatea şi prostia directorului. Bineînţeles că mi-a acordat nota maximă şi mi-a atras atenţia să fiu foarte atent cu acest individ periculos, egoist şi vindicativ.
Se obişnuise ca numai el să comande. Nu accepta ideile altora. Folosea un vocabular nedemn pentru un cadru didactic, asemenea lui Cotei „fratele geamăn” la incompetenţă, slugărnicie şi lipsă de bun-simţ. Nu l-am urât, ci l-am compătimit. Ne amuzam, când îl întreba vreun coleg sau om din sat, în glumă, văzându-l cum merge într-o parte: „Ce s-a întâmplat, tovarăşe director, de mergeţi aşa?”.
Nu ştia să zâmbească, ci doar rânjea. Nu avea prieteni. E de la sine înţeles că nu toţi cei care ne zâmbesc ne sunt prieteni, precum nici acei care se supără şi bombănesc nu ne sunt neapărat duşmani. E vorba de caracterul fiecăruia. Orice s-ar întâmpla, considerăm că prietenia este dintre toate pe care ni le-a dat Dumnezeu, este aceea care întreţine ca un foc viu cele mai frumoase şi mai generoase sentimente de care este capabilă fiinţa umană. Nu contează cât sacrificăm pentru a o cultiva. Într-o zi vom realiza că tot ce am investit a meritat.
Directorul era mereu la polul opus al adevărului, al prieteniei. Mânuia cu dexteritate iţele securităţii, de multe ori pe faţă, fără nicio reţinere. Considera şcoala ca pe o feudă. Nu accepta ca cineva să-l contrazică, să-i arate adevărul, doar vorba lui era sfântă…
O plăcere aparte simţea la început de an şcolar, când aduna toate cadrele didactice la şcoala de centru. Înalt, slab, cu un nas coroiat şi cu o privire de vulpe jigărită, plin de sine, cu o jiletcă pe umeri, îşi tot mângâia colţul buzelor şi flutura în mână, în faţa tuturor, o foaie de hârtie, după care începea să citească precum preotul pomelnicele: „Tabel nominal cuprinzând cadrele didactice participante la corul ce îşi va începe activitatea, cu aprobarea tovarăşului Cotei, secretarul comitetului comunal de partid”. Rumoare în sală, priviri întrebătoare, discuţii doi câte doi, până la luarea de atitudine din partea celor mai acizi şi curajoşi, pe bună dreptate. Spiritele se încingeau şi spectacolul câştiga, se voia început.
Rămas cu foaia în mână, holbând ochii când într-o parte, când în cealaltă, scărpinându-se în cap, se încrunta, încercând să-şi potolească oastea. Parcă o văd pe profesoara Dugan, ambiţioasă şi bună de gură, care s-a înfăţişat înaintea caimacamului, încercând să-i explice:
– N-am voce, tovarăşe director, rosti înfocată. Ce să caut la cor? Să păzesc hainele coriştilor, să le aşez scaunele, să le aduc apă? Da, asta voi face cu plăcere, dar la cântat nu pot! Aţoasă rău! Dăduse deja semnalul şi alte nume stăteau la rând pentru a se justifica. Slugoiul îşi tot încrunta sprâncenele stufoase înghiţind în sec, căutând antidotul. Surprins de ieşirea neaşteptată la atac a profesoarei, cu privirea încruntată şi cu un glas necontrolat, a început să ţipe ameninţător:
– Ia loc, tovarăşa, şi meditează puţin. Unde te trezeşti? În câmp la practica agricolă? Eşti cam nărăvaşă din fire, chiar obraznică, te calmez eu, nicio grijă! Încă nu mă cunoşti bine? Nu mai comenta! Vrei să îl sun pe tovarăşul Cotei ca să te pună la punct? Valabil şi pentru ceilalţi care ar mai îndrăzni! Ce exemplu dai dumneata celor tineri? Nu ţi se pare că te cam joci cu focul? Nu poţi cânta? Mare lucru! Vei da doar din buze, surdă nu eşti, chip atrăgător ai, înveţi cuvintele şi… gata! Ai priceput? Ce nu e clar? Trebuie să fie cât mai mulţi membri în formaţia corală, să impresioneze publicul şi pe tovarăşii de la partid care vor asista la confruntări intercomunale, apoi faza la raion. Nu te bucuri?
Ca un actor ce stăpânea bine rolul, profesoara, încolţită binişor şi ameninţată cu tovarăşul de la partid, prinse curaj şi replicase pe dată:
– Repet, tovarăşe director! Sper să înţelegeţi ce spun. Nu am voce, mi-aş fi dorit să pot cânta. Am noroc însă că pot încânta, pe elevi, bineînţeles. Toate privirile din sală asistau curioase, amuzându-se. Când erau copiii mici, continuase ea pe acelaşi ton, dar şi cu un surâs ironic, încercam să le cânt pentru a-i adormi. Mai tare plângeau. Vreţi să vă demonstrez? Sala a început să aplaude. Slugoiul o privea încruntat, nu se aştepta la aşa replică. Nu o mai văzuse aşa dezlănţuită. Brunetă, cu plete în vânt, scundă şi cam plinuţă, cu ochi vioi şi atrăgători, sigură pe sine, începu să cânte ceva amuzant, improvizând. Era foarte iubită în colectiv, harnică precum o albină, cu acul mereu pe poziţie, acţionând exact când trebuie. Stăruia pentru verticalitate şi ura linguşeala şi lichelismul. Era ca un spin în coasta directorului „atoateştiutor”.
După o scurtă pauză, ca şi cum şi-ar fi căutat camertonul, a dat tonul, a început să cânte cu zâmbetul pe buze şi cu o mână îşi răsfira părul. Sala aplauda. S-a oprit brusc. Pe loc s-au adeverit spusele ei: afonă în toată regula! Părea un glas de ferestrău neascuţit şi ruginit. Simţea deja în jur voinţa colegilor de a fi lăsată în pace. După o plecăciune actoricească în faţa sălii, afona şi-a îndreptat privirea sfioasă spre Costi Mant, abia abţinându-se.
– Ei, v-a plăcut, tovarăşe director? Sunteţi absolvent de Şcoală Normală de învăţători, nu-i aşa?
Făţarnic, cunoscut ca un cal breaz, slugoiul şi-a holbat ochii de demon împieliţat spre ea, mişcând involuntar din umeri, tuşind forţat.
– Încetează, tovarăşa! Îţi arde de glume? Partidul ţi-a dat loc de muncă şi dumneata aşa îl răsplăteşti? Noi intenţionam să te primim în partid, dar aşa un element nu merită această cinste.
Duganca, aşa cum îi spuneau colegii, o ţinea pe a ei, încercând să-l convingă pe „Toma necredinciosul”, poate, poate… Ţi-ai găsit! Câştigase repede simpatia colegilor, apreciindu-i atitudinea.
– Dumneavoastră de ce nu cântaţi în cor, tovarăşe director?, rostise din primul rând, în apărarea colegei, şotioasa Giurgica. Ar trebui să fiţi primul pe listă. Ce exemplu daţi cadrelor didactice? Voce aveţi, slavă Domnului! Răsună şcoala uneori, când vă apucă pandaliile, încât se opresc şi oamenii pe drum. Poate aveţi scutire de la tovarăşul Cotei?
În sală se instalase iar liniştea şi priviri din toate părţile se intersectau curioase. În loc să se stingă, focul se înteţea. Directorul parcă amuţise, nu se aştepta la aşa ceva. În gând îşi spunea, probabil, cu femeile nu-i de glumit uneori.
– Eu zic să lăsăm parlamentările şi să punem treburile la punct, s-a auzit deodată din fundul sălii o voce ca a unei domnişoare sau mai degrabă ca zbieratul slab al unei capre la fătare. Era a cumnatului directorului, altă unealtă a partidului, care a continuat spunând că, cine se împotriveşte, să fie sancţionat. Ce atâta vorbă degeaba? Ai voce sau nu, pune umărul la muncă! Zâmbea palid, dar nimeni nu-i dăduse atenţie.
– Să continuăm, tovarăşi, spuse pe un ton aspru directorul. Cine nu mai poate cânta? Voi propune mâine dimineaţă sancţiune pentru tovarăşa Drăgan, la Comitetul comunal de partid, ca instigare la nesupunere. Atitudine condamnabilă. Ce contează zece, cinsprezece afoni? Nimic! Nu se vor observa între cele şaptezeci ori optzeci de suflete. Numărul contează. Am mai spus acest lucru.
Se făcuse totuşi prima repetiţie. Dirijorul, un experimentat învăţător, ar fi vrut mai întâi o selecţie, dar nu i s-a îngăduit nimic, mai ales că era şi el în vizorul tovarăşului Cotoi. Afona Dugan a ocupat un loc pe la mijloc. Se auzea bine şi vocea ei supărătoare, pe lângă multe altele. Directorul privea mulţumit şi abia aştepta să-i dea această veste tovarăşului Cotoi.
În anul şcolar următor, profesoara Dugan a fost mutată la o şcoală din partea de jos a comunei, deşi era titulară la centru, pe motiv că e nevoie de ea, acolo… Au lucrat-o oamenii partidului, în frunte cu directorul. Vanitatea lui se aprindea ca o aşchie mocnind sub cenuşă. Tot ceea ce imaginaţia lui bolnavă ţesea cu febrilitate, se ştergea dintr-o dată, când simţea că cineva i-ar putea fi rival. Răutatea i se potrivea ca o mănuşă chipului său aproape disproporţionat.
Au curs ani în şir reclamaţii şi anchete de la şcoala de centru, unde directorul s-a hârâit mulţi ani, ca două căţele printre harţapele, cu profesorul de biologie, temându-se ca nu cumva să-i ia locul. A fost o pată ruşinoasă pe învăţământul din comună, un om invidios, veninos, intrigant şi fără calităţi vizibile de dascăl credincios şcolii.
A încercat să-i încalece şi pe unii inspectori şcolari de sector, mai ales când era inspector general fostul lui coleg de la Şcoala Normală, Gicu Gafa. Nu i-a mers deloc cu un singur inspector, Costi Blana, trimis de mai multe ori să aplaneze conflicte între unele cadre didactice, mai ales cel dintre profesorul de biologie şi director. Biologul reuşise să amenajeze o ciupercărie într-un spaţiu corespunzător care, în scurt timp, şi-a dovedit eficienţa, fapt consemnat şi în presă. Producea ciuperci de calitate, va-lorificate printr-o firmă din oraş, dar şi la solicitarea unor consumatori din satele comunei, lucru ce l-a deranjat pe directorul coordonator. Din invidie sau din prostie, nu accepta ca vreun cadru didactic să se afirme cu ceva mai presus decât el. Repede i-a pus gând rău, obiceiul lui de om egoist şi trufaş. Costi Mant a luat legătura cu omul care îl ajuta la muncă pe profesor, punând la cale planul lui diabolic. L-a plătit să pună anumite substanţe care au dus decisiv la dărâmarea muncii dascălului priceput şi harnic. Acţionat în judecată, cetăţeanul a recunoscut gafa pe care a făcut-o cu substanţe date de directorul de la centru. Şi-a primit pedeapsa şi a plătit o bună parte din pagubă, în schimb slugoiul nu a păţit nimic. Cine să-l sancţioneze? Inspectorul general i-a luat apărarea la proces, atribuindu-i o serie de calităţi nemeritate. Aşa-i românul! Dar câte nu a făcut cu vârf şi îndesat! Nu le-ar mai suporta hârtia…
Frânele pe care au încercat să mi le pună paşilor mei la începutul drumului în viaţă ca dascăl au eşuat. Soţia, având buletin de oraş, s-a înscris la concurs pe o catedră de specialitate, fiind prima pe lista cu afişarea rezultatelor, eu nevoit să o urmez la Suceava.
Am parcurs şi eu un drum lung, curgător, o riguroasă demonstraţie de a-ţi dovedi puterile minţii în folosul şcolii, al omului, o lecţie care nu se uită, se fixează definitiv în memorie. Ce n-aş da să pot întoarce timpul şi să-mi port bucuros paşii spre acele şcoli!
Viaţa ne deschide uneori nebănuite porţi. Trebuie să ştii să alegi drumul, ca apoi să poţi vorbi despre el că ţi-a bucurat existenţa. Al meu e încă vegheat de un ochi de lumină binecuvântat. Am căutat să-mi păstrez strălucirea privirii, de aceea mi-am deschis, pe firul adevărului, fără nicio reţinere, adevărul.
Acum, când timpul îmi tot îngustează paşii, parcă zăresc bucuria ghemuită la tulpina unei nelinişti…
EMIL SIMION
Comentarii