Poem închinat răbduriilor

Pensionarii şi veteranii tac, dar specialii protestează mânioşi… O situaţie inedită are loc în aceste zile: s-au primit pensiile de limită de vârstă şi pensiile veteranilor de război, ale foştilor prizonieri şi ale urmaşilor acestora, dar din spaţiul public nu s-a auzit măcar o voce să protesteze că au fost diminuate cu contribuţiile la sănătate şi cu impozitul de 10%, în schimb, de la posesorii salariilor şi ai pensiilor speciale, uriaşe, între 8 şi 46 (patruzeci şi şase) mii de lei, se aud bocete şi proteste răstite şi ameninţătoare, să nu le zicem neruşinate ca să nu fim băgaţi între „hateri”.
Şi-mi aduc bine aminte că tot prin astfel de proteste şi presiuni publice cu susţinere politică masivă din partea PSD, să o spunem deschis, au fost obţinute, forţând mâna largă a unor guverne precum Victor Ciorbea & Valeriu Stoica, apoi Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta… Unele au fost eliminate de guvernul Boc, dar reintroduse de îndată de Victor Ponta după proteste simulate şi ceva scandaluri manipulate de televiziunile lor de casă. Acum PSD are tupeul să se plângă că guvernul Bolojan nu le anulează! Perversitate, cameleonism, oportunism sau bătaie de joc de guvernare şi de propriii cetăţeni?
Apelând la istorie, observăm că respectivele categorii sociale care tac şi se supun normelor autorităţilor au acelaşi comportament răbduriu pe care l-au avut sub comunism, că nu degeaba ziceau străinii în toamna lui 1989 că „mămăliga românească nu explodează”. Ei, bine, a explodat, iar explozia a fost mult mai puternică decât la Praga, Varşovia, Sofia… cu peste 1.000 de eroi.
De menţionat că tăcuţii şi răbduriii sunt mereu „cu partidul de la Putere”, considerând că ţara are nevoie de efortul lor, de înţelegere şi empatie publică. În schimb, dezavuează cu dispreţ sincer tentativele celor ce militează pentru schimbări „de-a moaca“ propuse de unii politicieni alunecoşi, fără „răspundere” civică şi care „strică” ţara.
Fireşte, e o formă sinceră de patriotism, aşa că să nu ne mirăm dacă tăcuţii socotesc că România le aparţine, este creaţia, averea lor, pentru ea au luptat, pentru ea s-au sculat cu noaptea-n cap să fugă la locul de muncă, în numele ei şi-au crescut copiii, în numele ei ies conştiincioşi la vot. Numai că, pline de mizerie morală, unele partide le speculează credulitatea de 35 de ani buni, răbduriii nedându-şi seama că actul de guvernare nu este în favoarea celor mulţi, ci doar pentru beneficii proprii partidelor şi membrilor. Din pricina acestor speculanţi România a bătut pasul pe loc până la admiterea în NATO şi UE.
Dacă aş fi politician, aş propune parlamentului să-i declare pe tăcuţi şi răbdurii categorii defavorizate care au nevoie de maximă atenţie din partea autorităţilor. În consecinţă, aş interzice formaţiunilor politice să-şi bată joc de credulitatea şi loialitatea lor. Fiindcă în cazul lor nu e vorba de analfabetism (politic), nu e vorba nici de prostie aşa cum consideră elitiştii de două parale care folosesc termenul injurios de prostime, ci e vorba de o înţelegere justă a situaţiei dificile prin care trecem: ei sunt ţara, iar agitaţia inutilă dăunează bunului mers al activităţii. Numai munca tenace e aceea care împinge căruţa guvernării înainte.
Abia acum în vreme de necazuri poporenii îşi dau seama cine e de partea lor şi cine stă pe margine, aşteptând ca barca guvernării să ia apă, ca apoi partidele suveranist-extremiste să speculeze momentul şi naivitatea răbduriilor tăcuţi ca să se declare salvatorii naţiei pentru a se căţăra apoi pe treptele Puterii. Deşi la momentul acesta nu le este deloc clar ce trebuie să facă pentru a ieşi din criza bugetară. E clar că scoaterea ţării din NATO şi UE nu va fi posibilă decât prin modificarea Constituţiei, iar la un eventual re-ferendum peste 80% dintre cetăţeni se vor opune. Şi atunci pentru ce naiba se agită? Nu cumva pentru a ne da pe mâna ruşilor?
Din păcate, tăcuţii şi răbduriii nu au o mişcare politică prin care să-şi impună doleanţele şi aşteaptă ca întotdeauna ca soluţiile să vină de la politicieni, de la guvernanţii votaţi. Măcar de le-ar asculta păsurile şi s-ar baza pe loialitatea lor acum când mucul le-a ajuns la degete!