Ce bine ar fi dacă omul ar învăţa ceva de la albină şi furnică, lăsând în pustie (s.a.) comportamentul de şarpe, de lup şi de rechin.
„Ficţionarii” lui Radu Cosaşu, printre care se află şi V. Moroşanu din Fălticeni, trăind într-o lume aflată în derivă şi luând act de realitatea, uneori halucinantă, se retrag în visare şi în creaţie, cum o face şi autorul de pe valea Şomuzului, încercând să aducă, prin scris, natura omului „între stănoage”, după expresia filosofului Petre Ţuţea. E vorba de cartea „Şarpele de catifea”, apărută la Editura Lidana din Suceava în 2025. Şarpele a fost „de catifea” încă de la început, şoptindu-le mieros protopărinţilor: „Nu, nu veţi muri!”. Lupul, fără să mai treacă pe la fierar, îşi muzicalizează glasul şi, după ce „îşi schimbă părul”, e gata să sacrifice, în scopuri „nobile” orice oiţă întâlnită în cale. Rechinul, în schimb, e mut, pândind mimetic şi cu o diabolică cruzime, neştiind că pielea lui ar putea să ajungă într-o vitrină de marochinărie.
Să înveţe omul de la albină şi de la furnică traiul în comuniune, cu investiţia dumnezeiască a iubirii? Asta ar însemna să năpârlească din suficienţa-i orgolioasă şi să coboare în dragostea care, de fapt, îl înalţă. Dar el vrea să se înalţe în afara unui asemenea nobil sentiment, prin perversiune, asimilându-şi condiţia de… şarpe, lup ori rechin, iar artistul NU poate decât să viseze la o lume călătorind pe Calea Adevărului şi a Vieţii. Până atunci, n-are decât să suporte prezenţa răpitorilor şi, eventual, să transfigureze întâmplări care îi macină sufletul, ceea ce face şi V. Moroşanu în cea de a şaptea carte a sa.
Volumul conţine douăzeci şi patru de povestiri concentrate pe un anumit subiect din foşgăiala, desigur, browniană a societăţii din vremuri apuse, de până la zurbaua decembristă, sau din cea a libertăţii mâzgălite (cioara vopsită şi prezentată ca porumbel al păcii e la ordinea zilei!), ceea ce înseamnă că istoriile famate se repetă cu o crasă indecenţă. V. Moroşanu, ajuns la vârsta înţelepciunii şi, trecut printr-o bogată experienţă de viaţă, fin observator al realităţii în necontenitul ei zbucium şi lucrând cu spor la înmulţirea „talanţilor”, oferă cititorului povestiri scurte, încheiate, de obicei, cu o notă de umor abia vizibil. Un miliţian de altădată, făcându-şi rondul pe timp de noapte, îi cere unei gospodine (cu soţ plecat la lucru în schimbul trei) un pahar cu apă. Invitat în casă, paharul e umplut de câteva ori cu un drăguţ de vinişor, care, în loc să potolească setea, îl aruncă pe sergentul Chisăliţă într-o vălvătaie soră cu cea a femeii, irezistibilă chemare pentru „multe schimburi trei”. Un alt personaj, de data aceasta Ghiţă, activist cultural (mai mult activist, decât cultural!) vine într-un sat la un festival (nu cumva să se strecoare vreo şopârlă, el jucând rolul de şarpe) pentru a face şi aranjamentele unei viitoare căsătorii cu o profesoară, e găzduit peste noapte în casa părinţilor. Punând ochii pe sora mai mică a dăscăliţei, o vizitează, ca un strigoi, noaptea, ca să se aleagă peste o vreme, cu altă mireasă: „Sunt vinovat! Am făcut-o… şi gata! Mă însor cu Dana”. Vorbele ţâşnesc într-un scurt şuvoi, cameleonul jubilând în sine şi călcând în picioare ceea ce s-a numit, la vremea respectivă, „morala proletară”. Subiectul, în rostogolirea generaţiilor, are faţete diverse, căpătând uneori aspecte de-a dreptul diabolice. E cazul lui Pătatu, născut pentru a fi mereu primar, după absolvirea cursurilor de la „Ştefan Gheorghiu”. Profitând de funcţie şi ignorând principiile atât ale partidului, pe faldurile căruia păşeşte triumfător, cât şi ale celei mai elementare bunei cuviinţe, „a dat apartamente în dreapta şi în stânga la nişte muieruşte nurlii, cu plata la pat (s.a.), rămânând fără casă familii de muncitori cinstiţi, cu doi-trei copii”. Şi nu s-a oprit aici: a divorţat şi şi-a tras nevastă chiar pe propria „fină de cununie”.
Într-un volum unde sunt prezentate aspecte ale vieţii contemporane, nu putea să lipsească problematica banului, „ochiul dracului” având pretenţia să guverneze peste omenire. Revine cunoscuta distrugere a industriei, de pe urma căreia au apărut şmecherii cu firme proprii, dar şi musculoşii super-şmecheri, nişte haiduci care au impus celorlalţi taxă de protecţie. Pe lângă aceştia, se desfăşoară, ca un evantai înăbuşitor, tot felul de escroci sentimentali, îmbogăţindu-se pe seama unor creduli, după regula „cine-i şmecher şi ciordeşte are tot ce vrea, iar cel harnic şi cuminte are viaţă grea”.
Am evidenţiat doar câteva aspecte din carte, cu gândul de a stârni curiozitatea eventualilor cititori, textele lui V. Moroşanu, cu o inflaţie de virgule, dând impresia unor paiete, cu desene de Radu Bercea, de pe un material de calitate.
Comentarii