Am cunoscut-o pe Mălina Aniţoaei în anul 1993. Avea un aer de fetiţă care, speriată că se rătăcise de părinţi, se bucura că îi găsise. Începuse să lucreze la Biblioteca Bucovinei, îşi începuse colaborarea cu ziarul „Crai nou”. În ce mă priveşte, mă bucurasem să-i descopăr talentul literar. Nu este ceva după care tânjeşte un ziar. Acesta caută corectitudinea, răbdarea verificării unei afirmaţii din mai multe surse şi promptitudinea scrisului. Talentul literar este un lux, pe care însă, urmaş al „Luptei poporului”, al cotidianului „Zori noi”, şi „Crai nou” şi-l permitea în virtutea unei frumoase tradiţii, a paginilor de literatură şi artă şi al semnăturii în aceste pagini, dar şi în altele, a unor condeie preţuite în beletristica bucovineană: George Sidorovici, Platon Pardău, Ion Paranici, Constantin Ştefuriuc, Marcel Mureşeanu, George Damian, Ion Beldeanu şi alţii, redactori sau colaboratori statornici, apropiaţi ai redacţiei. Amintind aceste condeie, aş pomeni şi pagina zguduitoare închinată de Mălina Aniţoaei despărţirii de Constantin Ştefuriuc.
Debutul editorial cu „Şerpii surâd şi muşcă”, în anul 1996, la editura lui Mihai Pânzaru-Bucovina, cu Vasile Andru, consilier editorial, care i-a şi recomandat tipărirea volumului, şi cu un succint portret critic de Adrian Dinu Rachieru, încheiat cu „Scriu apăsat: Mălina Aniţoaei este un nume pe care mizez”, a confirmat întru totul încrederea, aşteptările. Un scris nervos, dramatic, un jurnal al suferinţei săgetate de momente de speranţă şi fericire, o proză scurtă, condensată, o proză oximoronică, i-aş spune, prin eroii săi şi deopotrivă prin naratoare, o proză, în cele mai bune rânduri ale sale, sfâşietoare, anunţa un glas distinct în Bucovina literară.
Cea de a doua sa carte, de publicistică, „Bijuteriile mele din ceară” a venit în anul 2002 pe siajul preţuirii de care s-a bucurat cea dintâi. O dovedesc apariţia la editura, selectivă, a Elenei Condrei, „Geea” din Botoşani, şi cuvântul din deschidere al lui George Muntean, „Un pariu confirmat”. Ca şi George Muntean, deşi îi ştiam portretele din paginile ziarului, am citit-o cu sentimentul noutăţii, într-atât inima care le zugrăvise găsi-se ferăstruica secretă prin care să-şi privească interlocutorii, protagoniştii, toţi din zona Rădăuţi, părintele Victor Bobu, Felicia Ţigănescu, prima femeie brevetată la planorism în România, care la 87 de ani a zburat pe Aerodromul „Grigore Baştan” din Suceava, preotul cărturar Dumitru Valenciuc, arhiepiscopul Victorin, scriitorul Matei Vişniec, arhimandrita Xantipia Aniţei şi alţii, din prima parte a volumului, cealaltă, „Slugoii destinului”, scoţând cerneluri altfel, corozive, pamfletare din călimara Mălinei Aniţoaei. Privitor la „Bijuteriile mele din ceară”, ţin să menţionez gratitudinea exprimată de autoare faţă de directorii ziarelor în care au apărut iniţial – Dumitru Teodorescu la „Crai nou” Suceava şi Constantin Pălăduţă, la „Evenimentul de Iaşi” – „sub conducerea cărora am publicat ani la rând, şi care, fără să ştie, m-au ajutat să mă cunosc pe mine însămi”. Într-un fel, peste aproape un deceniu şi jumătate, în 2016, această carte de publicistică avea să fie întregită de volumul celor patruzeci şi cinci de interviuri cu alte personalităţi (şi cu rememorările lor) legate de oraşul vieţii sale de acum: „Rădăuţi – centrul lumii”, Editura „Ion Prelipcean”, Horodnic de Jos.
În următoarea sa carte de proză, din anul 2015, „Inocenţa în stare de sclavie”, exaltarea, ţipătul durerii sau, mai rar, al fericirii coboară din ascuţişul înălţimii, câştigând în profunzime, iar în cea de a treia, apărută în anul 2018, tot la Editura „Ion Prelipcean”, Horodnic, „Când tata avea tată”, cu un plus de nuanţări, de nuanţe, între care nu lipsesc amarul, ironia, aversiunea, chiar imprecaţia, se desăvârşeşte, devine recognoscibil după o pagină de lectură, dacă nu şi după numai un paragraf, acest stil al său, specificul scrisului Mălinei Aniţoaei, pe care îl găsim limpezit şi asumat în antologia de autor „Străinul de la gara mică”, la lansarea căreia am participat, în iulie 2021, la Rădăuţi, oraşul în care, cu naşterea, copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe la Iaşi, literata trăieşte şi scrie din anul 1986.
Reprezentativă, după părerea mea şi cea mai reuşită, cartea „Când tata avea tată” merita acestă nouă ediţie: Septentrion, Rădăuţi, 2025. Şi pentru cititorii care nu o au în bibliotecă, şi pentru cititorii tineri care vor avea bucuria să descopere o prozatoare şi o proză modernă în Bucovina acestui prim sfert al secolului XXI. Treizeci şi una de secvenţe recompun în ritmul unei respiraţii sacadate timpul când nu doar tatăl naratoarei avea tată, bunica sa, mamă, ci şi acela, ca un pumnal în rană vie şi totodată ca un balsam-minune (pentru că în ordinea reîntâlnirii cu eroii preferaţi este şi o carte a iertării), când Mălina Aniţoaei avea frate, tată, mamă. O memorie aparte îl încredinţează paginii de carte, îl împărtăşeşte cu noi. O memorie în care adevărul şi închipuirea acestui timp legat de Pietrăria-Bârnova natală gravează puternic fapte şi sentimente, iar suferinţa cu care Mălina Aniţoaei le retrăieşte şi le trăieşte este reală, adâncă, atât de reală şi de adâncă, încât suflul său fierbinte lasă urme şi după încheierea lecturii. Există o scenă care mereu îmi vine în minte când mă gândesc la această carte, cu tatăl coborât în pivniţă aprinzând lumânări într-un bostan golit de miez, cu decupaje în carnea sa vegetală prin care flacăra lor luminează chipul neuitatului părinte răpit de tragedie scriitoarei încă fetiţă. Dacă în amintirea-închipuirea ei scena este una de basm, în schimb prozele aprinse de Mălina Aniţoaiei între copertele cărţii lasă arsuri pe mâinile care au ţinut-o, o ţin sub ochi.
În Bucovina se scriu şi acum multe cărţi de valoare. Valoare istorică, valoare culturală, valoare spirituală, valoare ştiinţifică. Mai puţine cu valoare literară. Cartea Mălinei Aniţoaei este una din acestea.
Foto: Marinel Dănilă (lansarea cărţii la Suceava)
Comentarii