Anul acesta, Editura Junimea din Iaşi şi-a înscris în palmares cel de-al patrulea volum al Jurnalului scriitorului Mircea Radu Iacoban, cu o exemplară lansare la sediul editurii, pe 19 februarie, ziua când autorul trecea, copleşit de emoţie, pe lângă „borna” 85. Opul de 600 de pagini e o poveste, mărturie biruitoare a intersectării dintre un trecut bogat în evenimente şi un prezent care fuge mereu de sub picioare. De aceea le-a şi publicat autorul, poate sub deviza poetică eminesciană: „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. M. R. Iacoban, dincolo de câteva notaţii strict personale (referirile la cultivarea florilor, partidele de şah, vizite la prieteni, expediţii după bureţi, giumbuşlucurile motanului Claxon), e preocupat permanent mai de tot ce se petrece pe o planetă aflată în derivă morală. Autorul, trăind uneori nostalgia copilăriei de la Iţcanii Sucevei (aroma pâinii negre de patru lei e imposibil de uitat!), se dovedeşte a fi de o impresionantă sinceritate şi, ca cel cu rădăcini bucovinene, de o asumată verticalitate care i-a caracterizat viaţa chiar la vremea preţioaselor directive şi a haiducilor de la cenzură, unii dintre ei purtând uniformă miliţienească: în conformitate cu atribuţiile de serviciu am lecturat şi am avizat 21 de romane, nuvele, piese de teatru şi scenarii de film. Lipseşte poezia („coroana literaturii”, după Somerset Maugham), pasată probabil securităţii.
A picat cenzura, iar poezia (de fapt ceva ce seamănă palid cu poezia) şi nu numai a fost aservită debandadei morale („democraţia nu prieşte poeziei”, a spus-o, cu ani în urmă, Călin Ciobotari), pentru ca, în acord cu părerea lui John Keats, M. R. Iacoban să adauge: Dacă poezia nu răsare la fel de firesc ca frunza pe ram, e mai bine să nu se nască deloc. Iar ai noştri veleitari ratând să se înveşmânteze cu toga peticită de… poet, rămâne să râvnească numaidecât titlul de doctor, fără prea mare efort, căci, constată cu mâhnire autorul Jurnalului, cărţile din cărţi se fac, prin însuşirea, până la virgulă şi fără obligatoriile ghilimele, din pricina pauperizării intelectuale, a unor lucrări deja publicate. E acesta un indiciu al neputinţei de a se exprima corect în limba maternă, M. R. Iacoban fiind oripilat de prestaţia celor care, în funcţii publice, stâlcesc limba română, într-o iresponsabilă veselie. Dar nu se întâmplă numai cu aceştia. Societatea noastră, constată autorul, e, realmente, invadată de aşa-zisul folclor nou (inacceptabil pentru un om de cultură) care le califică, pe drept cuvânt, scorneli banale ale textierilor improvizaţi şi, mai ales, determinându-l pe M. R. Iacoban să nu admită batjocorirea fără jenă a imaginii costumului nostru popular. Noii proletari într-ale gândirii şi simţirii îşi ambalează „productele” în sclipici cu bâţâială, de unde a fost izgonită calitatea, ceea ce se întâmplă cu maneaua, unul din mijloacele sigure de realizare a turmei, determinându-l pe autorul Jurnalului să noteze de pe poziţia intelectualului rasat: Parodiind un celebru text (tâmp) din muzica uşoară, am putea exclama „Cultura se cere păzită/ de oarba ispită”, numai că gardienii s-au predat de mult, cu săbii de oţel cu tot. Şi dacă în anii de după război a funcţionat aversul unei tinichele de doi bani, am ajuns într-o perioadă a reversului aceleiaşi medalii. Nu ne mai place Eminescu (dar l-am citit?) şi-l aşezăm pe falsul piedestal al xenofobiei, fără să-i parcurgem publicistica (e adevărat, presupune efort, inclusiv de gândire). În anii ’50 Fabrica de la Molid – Suceava a tocat cu egală osârdie şi Mein Kampf şi Capitalul, a topit şi cărţile unor Blaga, Goga, Eminescu, Maiorescu, Stere, în anii ’90 nu ne reprezintă folclorul (o incomensurabilă bogăţie spirituală!), patria şi patriotismul au devenit noţiuni depăşite. Şi cum să nu fie aşa, când absolvenţii de liceu îşi etalează anemia exprimată prin, atrage atenţia M. R. Iacoban, gândire precară, logică aiuristică, prostie în stare gemă. Trec apoi uşurel prin cele facultăţi şi ajung să devină „formatori” de opinie, ori să aglomereze birourile ministerelor, inutilelor agenţii şi comisii, fiind retribuiţi, exemplifică autorul, cu sume nesimţite, ca să nu mai vorbim de astfel de pensii, periclitându-se până şi fondurile europene cuvenite bietei ţări. Pe de altă parte, o serie de firme puternice, pseudosinistraţii financiar străini, cum îi numeşte cu nereţinută ironie scriitorul din Iaşi, raportează cu cinism fatidicul zero profit, dacă nu cumva şi consistente pierderi. Revoltat, dl Iacoban se miră de ce străinii nu-şi iau jucăriile şi nu se mută pe meleaguri mai prietenoase şi mai rodnice! Probabil că reprezentanţii fiscului românesc n-o să-i răspundă niciodată.
Un spaţiu generos îl ocupă în Jurnal conflictele armate, unde muzele au fost aduse la tăcere şi unde a fost abrogată orice legislaţie internaţională, M. R. Iacoban simţind pe propria piele afirmaţia lui Octavian Paler în Polemici cordiale: „Unde ai mai pomenit tu ca un vultur se justifică în faţa victimei sale? Câtă vreme ai puterea să omori pe cineva, înseamnă că ai şi mai multă dreptate decât el.” Autorul volumului Zece ani de foc e bruscat dincolo de Nistru, iar maşina îi e cumplit vandalizată de cei despre care generalul Lebed spunea că „nu le pasă dacă sunt conduşi de fascişti sau de comunişti (nu cumva se aseamănă?) sau chiar de marţieni, atâta timp cât pot cumpăra şase feluri de cârnaţi şi multă votcă ieftină”. Şi dacă „patria Rusiei este războiul”, panseul belicos şi iresponsabil al lui Alexandr Dughin, stai şi te cutremuri, luând act de o realitate (inacceptabilă!) perpetuată în istorie. Dar expansiunea cunoaşte şi o altă faţetă, aceea a dezinformării, precum cel întreţinut de vestitul „lingvist” Stati care, în afara unui dicţionar ieşit dintr-o minte bolnavă, emite absurdităţi ca cele prezentate de M. R. Iacoban: în 1918 Basarabia a fost „cotropită” de români, egală cu o „hoţie teritorială”, armata sovietică a „eliberat” acest teritoriu „să apere vieţile şi avutul populaţiei”. Ghilimelele închid trădarea haină a unei cozi de topor care n-a auzit, sărăcuţul, despre deportările populaţiei autohtone în Kazahstan şi în Siberia. Şi nici măcar nu e singurul!
Între atâtea evenimente nocive consemnate în Jurnal (mai sunt încă multe altele), autorul are parte şi de momente agreabile, oaze aducătoare de energie pozitivă sub formă de satisfacţii spirituale şi sufleteşti. Participarea la spectacole de operă sau teatru (a fost director al Naţionalului din Iaşi), îi aduce aminte de propriile piese de teatru jucate. Cărţile primite şi lecturate îl duc cu gândul nu o dată la vremea când, ca director al Editurii Junimea, reuşea să-i păcălească pe cerberii de la cenzură şi să publice cărţi valoroase. Cu această ocazie face aprecieri superlative la adresa scrierilor ierarhului Timotei Prahoveanul, ori rememorează prea plăcutele întâlniri cu Patriarhul Teoctist. De reţinut că sufletul i-a fost iluminat amintindu-şi de colegul său de studenţie (îmi închipui că şi prietenul) Mihail Iordache, căsătorit pe timpul facultăţii cu sensibila şi devotata doamnă Rodica, având o pregătire de excepţie, şi devenind, în felul acesta, bucovinean şi ilustru profesor la universitatea suceveană, singurul care a vorbit, în cadrul seminariilor, despre scriitorii interzişi la vremea aceea. De un cuvânt înmiresmat are parte şi omul de înaltă cultură, Grigore Ilisei, cel ce, în preajma celor opt decenii de viaţă, nu conteneşte să dăruiască, în vreme ce mai toată lumea se străduieşte să adune. A donat Bibliotecii Municipale din Fălticeni un preţios mini-muzeu literar şi a înzestrat Mănăstirea Frumoasa cu o valoroasă colecţie de artă, sub denumirea „Grigore şi Ecaterina Ilisei”, expusă în „Palatul Domniţelor”. Cu acest prilej, M. R. Iacoban şi-a amintit că i-a publicat la Junimea prima carte intitulată Năvod pentru scrumbii albastre, adău-gând apoi câteva trăsături esenţiale ale acestuia: vocaţia prieteniei pe care Grigore a onorat-o în toate împrejurările fără ostentaţie, (…) caratele caracterului, (…) vocaţia de constructor (importanta lui contribuţie voluntară la edificarea Casei scriitorilor din Iaşi), implicarea în viaţa cetăţii (trudind cu tot sufletul la redeschiderea Postului de radio Iaşi, cu o contribuţie decisivă în înfiinţarea Televiziunii ieşene). Reluarea pe ecranele TV a filmelor Totul pentru fotbal şi Un bulgăre de humă, o încântare pentru spectator, îi aduce lui Mircea Radu Iacoban mângâiere şi satisfacţie pentru lucrul bine făcut, cum e, de fapt, şi prezentul Jurnal.
Comentarii