Luna februarie a fost şi va rămâne una deosebită pentru o româncă talentată, regretata Elizaveta Bogdaniuc din Pătrăuţii de Jos.
S-a născut la 10 februarie 1925 într-o familie de ţărani din satul Cupca, fostul raion Adâncata, regiunea Cernăuţi. A terminat cele 7 clase în satul natal.
La 13 iunie 1941 a fost deportată împreună cu părinţii şi fratele mai mic Constantin în Kazahstan.
Acolo, în neagra străinătate, unde au fost duse zeci de familii de români, a lucrat în kolhozul Voroşilov. În ianuarie 1943 a fost angajată la lucru în centrul raional Novorosiisk, regiunea Aktiubinsk, la administraţia de ocrotire a sănătăţii, ca îngrijitoare la punctul de analiză a sângelui. În acelaşi timp, a terminat şi cursurile de soră medicală.
A trecut prin multe greutăţi şi necazuri, dar în toamna anului 1946 au avut norocul să se întoarcă înapoi cu toţii, în Bucovina. Casa părintească nu mai era. S-au dus toţi să locuiască la bunica din satul Cupca. O vreme a lucrat ca şefă a oficiului poştal care deservea satele Cupca, Corceşti şi o parte a satului Pătrăuţii de Sus.
În luna ianuarie a anului 1948 a fost aleasă deputat în Sovietul popular din Cupca şi numită secretară a acestui soviet.
În toamna anului 1949 pleacă să-şi facă studile la şcoala pedagogică din Cernăuţi, împreună cu fratele Constantin şi alţi câţiva consăteni.
Absolvind cu menţiune şcoala pedagogică, în 1953, a intrat la Institutul învăţătoresc de 2 ani (era înfiinţat atunci un asemenea institut), la facultatea de matematică prin corespondenţă, angajându-se la şcoala din Cupca, ca învăţătoare la clasele primare.
În anul 1954 se înfiinţează şcoala medie nr. 2 din Cupca (pe deal). Este numită învăţătoare de matematică la această şcoală. Între timp, Institutul învăţătoresc se desfiinţează.
În anul 1960 a susţinut examenele de admitere la Institutul pedagogic „Alecu Russo” din oraşul Bălţi, republica Moldova. Elizaveta Bogdaniuc se înscrie la facultatea de limba şi literatura moldovenească (cum se numea pe atunci). A absolvit institutul în 1966, tot prin corespondenţă, lucrând deja ca profesoară de limba moldovenească, iar mai pe urmă ca director adjunct pentru lucrul educativ. A participat şi la lichidarea analfabetismului, la şcoala serală ce se deschisese pe lângă şcoala medie nr. 2.
A fost harnică, pricepută, îndrăzneaţă. I-a plăcut să organizeze multe lucruri frumoase cu elevii, dar şi cu profesorii. Au fost în excursii, au participat la festivaluri, concerte, diferite concursuri, olimpiezi şcolare…
Aflându-se la odihna binemeritată, s-a mutat cu traiul în satul vecin, Pătrăuţii de Jos. A sădit o livadă cu vişini, straturi cu flori.
Ca veterană a muncii pedagogice, dar şi de război, era deseori invitată la diferite manifestări prilejuite de comemorarea victimelor regimului de tristă amintire, dar şi a Zilei Victoriei.
Împreună cu fratele a fost reabilitată.
Având înclinaţii şi dragoste de literatură, a început să aştearnă pe hârtie la început unele informaţii, apoi mici întâmplări din viaţă, dar mai ales poezii. A scris şi compus poezii simple pentru toţi cei dragi din viaţa ei: membrii familiei, prieteni, colegi, rude, apropiaţi. A scris şi despre natură, anotimpuri, dar şi despre necazurile prin care i-a fost sortit să treacă.
La îndemnul subsemnatei, la onorabila vârstă de 80 de ani, a scos de sub tipar o broşură şi două cărţi: „Judecata de după moartea omului” (tradusă necomplet), Storojineţ, 2005, „O viaţă zbuciumată”, Storojineţ 2005, „Muzica Inimii” (poezii pentru copii), editura „Laurii aurii”, Cernăuţi, 2006.
A mai colaborat şi cu ziarele româneşti ce apăreau tipărite pe atunci (acum apar doar online) „Libertatea Cuvântului”, „Zorile Bucovinei”, „Timp nou” (Hliboca).
În vara anului 2016, în luna iulie, la vârsta de 91 de ani, a trecut la cele veşnice, fiind înmormântată în cimitirul din satul Pătrăuţii de Jos.
O pomenim în fiecare an la liceul din Cupca, în ajunul Zilei Reconcilierii şi Memoriei, dar şi cu prilejul Zilei Victoriei în cel de Al Doilea Război Mondial.
ELEONORA SCHIPOR
Comentarii