Ne-a părăsit Costin Neamţu! A rămas în inimile noastre cu sărbătoarea celor 85 de ani şi a minunatei sale expoziţii din aprilie-mai 2024 de la Muzeul Naţional al Bucovinei. Ca şi cum şi-ar fi adunat puterile pentru urcarea încă o dată, ultima data, în Ţara de Sus, în locurile natale. Ca şi cum ar fi vrut să se despartă de noi cu un ultim dar. Dumnezeu să-l odihnească! Îl vom pomeni cât vom trăi, iar după noi – pictura sa.
*
Pe partea vieţii mele luminată de artă, pictorul Costin Neamţu a fost o prezenţă constantă. Întâi un nume, rostit de medicul primar Alexandru Avasilcăi, şi un gest: deschiderea în anul 1983 a unei expoziţii permanente la Spitalul de Neuropsihiatrie din Câmpulung Moldovenesc. Gândul de a aduce alinare prin artă suferinzilor l-a aşezat dintru început într-un loc special între oamenii pe care îi preţuiesc, pe care îi admir şi cărora le sunt îndatorată pentru plusul de frumuseţe dăruit lumii noastre. Cred că atunci am scris prima dată despre pictorul Costin Neamţu.
Participarea în 1990 la Bienala Internaţională de Pastel de la Saint-Quentin (Franţa) l-a impus drept cea mai importantă personalitate din rândul artiştilor români a acestui gen, pe care l-am asociat întotdeauna cu o anume delicateţe sufletească, esenţială în practicarea sa şi la egalitate cu înzestrarea pentru culoare. Taberele de creaţie şi expoziţiile au fost prilejurile şi spaţiile în care ne-am întâlnit de-a lungul anilor, cu excepţia (ca tip de eveniment) a cununiei artistei plastice prof. Lucia Puşcaşu cu prof. Vasile Nechita, cărora Cela şi Costin Neamţu le-au fost naşi, cu lansarea cărţii-album a lui Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Bucovina” şi cu aniversările Maestrului Ion Irimescu. Chiar şi în anii în care zăpezile uriaşe şi viscolele mari au împiedicat oficialităţile din Bucureşti, pe reprezentaţii conducerii Uniunii Artiştilor Plastici să fie prezenţi la Fălticeni, venind din acelaşi Bucureşti îngheţat şi prudent, Cela şi Costin Neamţu, ocrotiţi de căldura inimii lor, au ajuns să-l îmbrăţişeze, să-l sărbătorească pe venerabilul sculptor. Puterea de a admira a fost de asemenea una din calităţile lui Costin Neamţu, atât de rare astăzi.
Un cuplu de artişti de seamă, numărul unu în tapiserie – Cela şi numărul unu în pastel – Costin, cunoaşte inevitabile tensiuni profesionale, dar cei doi soţi artişti s-au dovedit mai puternici decât acestea, graţie aceleiaşi fineţi sufleteşti şi generozităţii admirative care reprezintă o marcă a dinastiei Neamţu, deoarece, cu universitarul şi pictorul Lisandru Neamţu, fiul lor, şi cu graficianul Mălin Neamţu, nepotul, vorbim de o veritabilă dinastie artistică românească. Iată, în acest sens, două gesturi care mi-au rămas în minte. Alături de soţul la urcarea pe simeze a lucrărilor unei personale Costin Neamţu în vechea sală de expoziţii a Muzeului de Istorie de la Suceava, Cela Neamţu şi-a însoţit, „între noi două” refuzul unui interviu cu un irezistibil surâs, cerându-mi „să-i lăsăm lui Costin întregul eveniment”. La fel, peste ani, cu Lucia Puşcaşu la vernisarea unei expoziţii de tapiserie Cela Neamţu la Iaşi, am riscat pierderea ultimului tren spre Suceava datorită insistenţei lui Costin Neamţu de a merge la un atelier din preajma galeriei pentru a-mi trece pe un CD-rom imaginile foto ale lucrărilor din expoziţie. Ca să nu le lase în seama modestului meu aparat foto, să fie sigur că se vor vedea frumoase de nespus şi în ziar.
Pe Costin Neamţu, profesorul, îl ştiu doar din amintirile împărtăşite publicului de fiul său, Lisandru Neamţu, care i-a fost şi elev câţiva ani, la vernisajul admirabilei sale expoziţii deschise la Muzeul Naţional al Bucovinei, în aprilie 2024, în pragul celei de-a 85-a aniversări. Dar profesorul trăia permanent în el, în răbdarea cu care îţi asculta motivele încântării în faţa unui tablou şi îţi explica, în faţa altuia, ce voise să aducă nou penelul, creionul său pastel, viziunea care-i însufleţise peisajul, natura statică, portretul. Pentru că de-şi la vârf în pastelurile consacrate peisajelor din Cornii natali, dar şi din Lefkada Greciei, din Balcicul inimilor noastre, în naturile statice dedicate inventarului casnic al gospodăriei tradiţionale, creaţiilor ieşite din mâinile lucrului omului asupra lutului, lemnului, lânii – ulcioare, oale, străchini, gheme, fructelor pământului – nuci, gutui, tiugi, Costin Neamţu nu a încetat să caute şi altceva, oferindu-ne lucrări, expoziţii de artă abstractă, peisaje în culori, contururi mai intense, cu un plus expresivitate prin utilizarea vopselurilor acrilice, prin tehnici mixte.
De câteva ori i-am trecut pragul atelierului, atelierelor. Al artistului din Bucureşti, oraşul care a devenit al vieţii sale, atelier vegheat de portretul mamei, dar şi al celor temporare, din taberele de creaţie organizate de Muzeul Naţional al Bucovinei la „Casa Lucreţia” din Vama, a profesoarei şi prietenei familiei Lucreţia Lucuţar, şi la pensiunea „Casa Poveste” din Câmpulung Moldovenesc, unde în vara anului 2019 am stat o săptămână împreună cu artiştii participanţi, ca invitată, împreună cu Niadi, a pr. Constantin Ciupu, coorganizator al neuitatei tabere din munţi. În acest din urmă atelier, l-am surprins pe Costin Neamţu chiar în actul sacru al pictării unui tabou. Şi tot de zilele petrecute împreună la Câmpulung Moldovenesc se leagă amintirea unei frumoase surprize, deopotrivă pentru Costin Neamţu şi pentru toţi ceilalţi colegi de breaslă, când în timpul vizitei făcute la Colecţia de Linguri Elisabeta şi Ioan Ţugui, moştenită de nepoţii acestora, am putut să-i (re)vedem pe întemeietorii vestitei colecţii în portretele pe care li le făcuse Costin Neamţu cu patru decenii în urmă.
Mama, copii, fiul, soţia, prieteni… Costin Neamţu are o atitudine visătoare în acest gen, ca şi cum ar vrea, ar şti, ar aştepta ca interioritatea să fie superioară chipului, trăsăturilor sale la vedere. De aceea, toate portrete frumoase, cel mai frumos rămâne însă „Portret de familie”, expoziţiile (indiferent de titlu, dar din cele două la care am fost, una chiar aşa chemându-se) în care Costin Neamţu i-a avut alături pe simezele Muzeului de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni pe Cela Neamţu şi Lisandru Neamţu. În mai 1995 şi pe 27 februarie 2011, la 108 ani de la naşterea Maestrului Ion Irimescu – omagiu. Atunci au fost prezenţi aievea, alături de Costin Neamţu, Cela Neamţu şi Lisandru Neamţu, şi soţia lui Lisandru, Tatiana, şi copiii, Ana şi Mălin, încălzind şi făcând strălucitoare modesta sală exterioară Muzeului propriu-zis în care şi-au desfăşurat expoziţia.
Prin contrast cu modestia acelei săli, îmi aduc aminte de somptuosul, elegantul spaţiu – marmură, catifea, oglinzi – de la Cercul Militar din Bucureşti, unde într-o primăvară ceţoasă şi nehotărâtă a Capitalei, în anul 1994, m-am întâlnit cu Ţara de Sus a lui Costin Neamţu, Ion Grigore şi Octavian Vişan. Crângurile, câmpiile, dealurile, colnicele, fântânile, turlele bisericuţelor din zare, căsuţele bătrâneşti cu comorile lor trudite cu mâna se simţeau bine în ramele aurite, nu atât în acord cu luxul Cercului, cât cu o anume conştiinţă a valorii lor, pentru care aceste rame jucau rolul unei lăzi de zestre, o formă de respect pentru frumuseţea pe care una o închidea şi celelalte o slăveau.
La lucrările lui Costin Neamţu din expoziţia aceea, coexistând cu un aer de frăţietate, de prietenie între pictori şi de dragoste comună pentru peisajele rustice, din locurile natale, m-am gândit nu o dată ca generatoare ale unui simţământ pe care mi l-au hrănit, în multe personale şi participări în expoziţii colective de mai târziu, şi alte lucrări ale artistului marcate de aceeaşi subtilitate a coloritului, de aceeaşi căldură dătătoare de putere a viului naturii şi a obiceiului bătrânesc, părintesc: un simţământ de uşoară desprindere de pământ, de ceva care nu mai este, dar rămâne. De o irealitate a realului, parcă spunea undeva un critic.
Acelaşi simţământ l-am avut la Muzeul Bucovinei în neuitata expoziţie de „Trăiri iconice” din septembrie 2018, mătasea, mierea luminii celor 44 de pasteluri ale lui Costin Neamţu fiind potenţată atunci de frumuseţea fără moarte a cămăşilor naţionale ale Celei Neamţu, şi s-a înstăpânit desăvârşit la vederea şi revederea impresionantei expoziţii a artistului, deschisă în aprilie 2024, cu puţine zile înaintea celei de-a 85-a aniversări, un eveniment artistic major al Ţării de Sus şi al României deopotrivă. Era ceva de gata de zbor în ansamblul lucrărilor urcate atunci pe simeze, ca ţesăturile, cusăturile, borangicurile, mărgelele, broderiile ieşind dintr-o aleasă ladă de zestre deschisă pentru zenitul nuntirii.
Astăzi, îmi spun că a fost poate şi un presentiment, nu al omenescului din noi înaintea unei despărţiri pentru totdeauna, al unui bun rămas adresat de Costin Neamţu prietenilor adunaţi din multe zări ale ţării la vernisaj, cât al picturii sale la plecarea fără întoarcere a Pictorului, a artistului care a zămislit-o. Cine ştie… Oricum, cel puţin o vreme, nici chiar luminozitatea dulce, cerească a creaţiei sale nu ne va alina îndeajuns tristeţea despărţirii de om. De omul tăcând, vorbind, surâzând, amintindu-şi, povestind. Pictând.
Acolo unde înfloreşte întâi primăvara
În acest martie în care, după o străveche datină, primăvara şi oamenii trebuie să se întreacă în a-şi dărui bucurii, pe adresa redacţiei noastre a sosit catalogul expoziţiei deschise recent la Galeria Simeza din Bucureşti de pictorul Costin Neamţu, originar de pe meleagurile sucevene. Desigur, gestul nu e întâmplător. Reîntoarcerile pictorului în ţinutul natal, fie pentru întâlnirile care-i hrănesc inepuizabil talentul, fie pentru a da samă, pe plan artistic, de fructul lor, sunt o frumoasă obişnuinţă, care spune multe despre Costin Neamţu, despre natura sa generoasă, în care ataşamentul pentru locurile unde a crescut, statornicia în prietenia pentru oamenii lor sunt nobil previzibile. Tot astfel şi gândul de acum pentru Bucovina, pentru cei care îi iubesc pictura şi intră în răsplătitoare rezonanţă cu sensibilitatea şi căldura mesajului artei sale, nevoia copleşitoare de a-i face părtaşi la bucuria sa, fiindcă ce altceva poate fi pentru pictor o personală decât o clipă de răgaz, de senină şi stenică străluminare pe drumul lung şi greu al cunoaşterii, adică o imensă şi atât de necesară bucurie… Mai mult însă, catalogul e o reînnoită mărturie a esenţialului adevăr că oriunde Costin Neamţu poartă cu el dulcea pasăre a tinereţii, imperiul său de amintiri, că se arată şi se vesteşte mereu lumii ca artist al acestor locuri, de vreme ce pastelurile expuse la „Simeza” povestesc în primul rând despre „Curtea lui Culai”, „Gospodărie din Corni”, „Culme de deal”, „Luncă”, despre el însuşi visându-se şi neuitându-şi visul ori despre mama – inimă bătând cu iubire dincolo de vămile timpului.
Cu vestea acestei expoziţii, Costin Neamţu ne trimite un mărţişor, iar cu expoziţia ca atare spune şi ne spune că, pentru viaţa şi pictura sa, primăvara vine, înfloreşte întâi în Bucovina.
Doina Cernica
(„Zori noi”, nr. 11036, 21 martie 1985)
Comentarii