O poantă veche m-a pus pe gânduri: după primul război, în Gara Centrală din Paris, un general este întrebat cât face trenul din Franţa până în România. – 50 de ani, domnule! – i se răspunde. Ei bine aceasta a fost cifra tragică a defazării noastre faţă de Occidentul civilizat şi democratic, cu unele suişuri în perioada interbelică, cu izolare şi cobororâşuri disperate 45 ani în comunism şi cu trei decenii de asalt postrevoluţionar, când mai avem de recuperat vreo 15 procente. Căci nivelul de trai şi civilizaţie ale românilor a ajuns la ceva peste 85% din acela al Vestului european.
Ţara noastră fiind dotată de mama natură cu de toate, care să fi fost principala cauză a decalajului, a rămânerii noastre de căruţa Europei? Aceeaşi ca în cazul Bulgariei, Serbiei şi al tuturor ţărilor Lumii a III-a: disensiuni, certuri interne pentru domnie, pentru accederea în fruntea statului şi apelul nedemn la intervenţia liderilor puternici din jur. Intervenţie adesea armată. Aşa s-a destrămat statul dacilor, aşa s-au destabilizat Ţara Românească şi Ţara Moldovei, aşa au ajuns sub papucul sultanilor iar apoi sub cizma imperială rusească. (Vezi în acest sens introducerea lui Petru Tomegea, la „Istoria trădării la români”, vol. I şi II, de Mircea Balan, 2002).
Din fericire, penultima încercare de arbitraj extern a fost susţinută de marile curţi europene, mai cu seamă de Napoleon al III-lea, fiindu-ne de ajutor pentru întemeierea statului unitar românesc, întâi la 1859, iar apoi, în 1918, cu concursul unor principi-regi străini, Carol I şi Ferdinand I, mai români decât o mulţime de alţi corifei gata să pupe condurul sultanului sau cizma împăratului moscovit pentru a fi unşi domni.
În cei 45 ani de comunism România a cunoscut regimul de ocupaţie sovietică, iar liderii numiţi de Stalin, la început, depindeau de pumnul şi umorile Tătucului. Situaţie continuată de Ion Iliescu după revoluţie: a sunat pe „linia roşie” la „tovarăşul Gorbaciov” să le spună sovieticilor „cine suntem şi ce vrem”, abia Emil Constantinescu dobândind libertatea de a fi independent şi suveran.
Recuperarea fantastică a decalajului a avut loc după 1996 fiindcă democraţia a învins, cu greu, dar a învins, descătuşând energiile poporului român urgisit de veacuri, iar fenomenul recuperării e condus, când mai bine, când mai puţin bine de diriguitorii aleşi pe bune de cetăţenii cu drept de vot. Nu e pădure fără uscături, aşa cum nu toţi liderii noştri nu mai pot de drag de ţară şi de neam, dar apropierea de nivelul de civilizaţie apuseană s-a produs. Şi n-a fost deloc uşor.
Din păcate, previziunile nu se arată încurajatoare: imediat după Revoluţie, politica a devenit o afacere, iar inşii cu mulţi bani şi-au cumpărat locuri în Parlament şi influenţă economică. Iar azi, o mulţime de aşa-zişi suveranişti, pretendenţi actuali la poziţia de lider, se comportă asemeni înaintaşilor ticăloşi: se gudură pe lângă Vladimir Putin, cel ce şi-a trimis oştile să cucerească Ucraina ucigând zeci de mii de oameni nevinovaţi şi răpind zeci de mii de copii, distrugând universităţi, şcoli, spitale şi sute de mii de locuinţe, sau pe lână proaspătul reales Donald Trump, preşedinte al SUA, cu speranţa să-i ungă „domni” în România. Nimic mai scârbavnic, domnilor Călin Georgescu, George Simion, Victor Ponta şi câţi veţi mai fi umblând după câini cu colaci în coadă.
Până atunci, inspiraţi de bolşevici, suveraniştii şi-au propus renaţionalizarea „principalelor mijloace de producţie”, a firmelor străine, a băncilor, alungarea investitorilor străini, deschiderea hypermarket-urilor, iar cei ce n-au cunoscut ororile comunismului se pregătesc să le dea votul. Se doreşte un regim autoritar ca pe vremea lui Ceaşcă. Se bat cu pumnul în piept că ei sunt poporul, că toţi conducătorii de până azi au fost proşti şi hoţi, numai ei vin să salveze ţara din mâinile dictatorului Iohannis şi ale coruptului Ciolacu. Mint de îngheaţă apele susţinând că actuala putere, vechile guverne au sărăcit ţara, că liderii stau în genunchi în faţa UE şi a NATO…
Urmează alegeri cruciale, în care destinul României ar putea fi jucat la ruleta rusească de către aşa-zişii suveranişti, falşi profeţi împinşi în faţă de naivitatea noastră.
Comentarii