Întâlnirea noastră a fost folositoare: în plan cultural şi în planul cunoaşterii – doi oameni cu preocupări diferite, deosebiţi ca vârstă şi la altitudini de creştere spirituală care nu indicau o apropiere excepţională, chiar niciun punct de intersecţie.I-am văzut caietele cu însemnări şi i-am propus să le transformăm în cărţi. Titlurile au ieşit unul după altul; autorul lor a fost surprins de îndemnul meu, a lucrat cu sârguinţă şi entuziasm. Am văzut şi Corespondenţa sa şi o mulţime de fotografii, inclusiv autografe, dar cel mai mult m-au impresionat caietele-jurnal – mai ales paginile în care bătrânul ierarh a consemnat unele nedreptăţi. Eu aş fi vrut să tipăresc Jurnalul, dar autorul a ezitat, considerând că e mai bine să fie o operă postumă. Am tipărit, totuşi, primul volum – şi o pagină şi jumătate din volumul al doilea – în „Letopiseţul de mătase”, după ce Bunicul s-a isprăvit.
Era în acest bătrân cuminte un depozit de copilărie, o curăţenie de sfânt şi o chemare spre bucurii nefireşti. Eu, la început, vedeam în Gherasim Putneanul întruchiparea lui Moş Crăciun – mitul fascinant al tuturor copiilor. Cândva, la un concert de colinde susţinut de seminariştii de la „Dosoftei” – la Casa de Cultură din Suceava – zărindu-i printre spectatori pe Pimen şi pe Gherasim alături, un năbădăios i-a numit cum nu se putea mai potrivit: „Moş Ajun şi Moş Crăciun”…
„Bunicul Bucovinei”, cum i-am zis cândva inspirat, m-a îndrăgit mult. Am fost de nenumărate ori la reşedinţa sa modestă de lângă mănăstirea Bogdana. În acel spaţiu cu o bibliotecă bună, eram întâmpinat de maica Gabriela, o călugăriţă veselă, ospitalieră şi politicoasă, cu destulă pricepere la bucătărie şi menaj, agreată de oricine trecea pragul în odăile „bunicului”. Au intrat şi au convorbit cu episcopul multe personaje în acest aşezământ. Aici l-am cunoscut pe Gheorghe Nenciu de la Culte, pe primarul oraşului, Mihai Frunză, pe profesorii Petru şi Luca Bejenaru, pe silvicultorul ornitolog Titus Lucescu, pe profesorul Vasile Precup, ori pe cercetătorul Vasile Schipor şi jurnaliştii Mălina Aniţoaiei, Constantin Agafiţei şi Mihai Florin Gherasim. L-au vizitat şi apreciat pe generosul vicar: Elvira Sorohan, Doina Cernica, Olimpia Mitric, Dumitru Teodorescu, Vasile Andru, Dimitrie Vatamaniuc, Traian Postolache, Grigore Ilisei şi Gavril Vatamaniuc; preţ mare avut-a sfântul de la Cămârzani din partea lui Corneliu Dumbrăveanu, Emil Satco, Mihai Iacobescu, Nicolae Cârlan, Alis Niculică, Ion Ţicalo, Ion Boroda, Dan Ciachir, Nina Cionca, George Muntean, Mihai S. Vicol, Ion Filipciuc, Angela Furtună, Virginia Bârleanu, Niadi Cernica, Elena Condrei, Vasile Tărâţeanu, George L. Nimigeanu, Sofia Vicoveanca, Mircea Motrici, Adrian Popovici, Dumitru Cucu, dr. Alexandru Scurtu, familia Bobu; preoţii Dorin Ploscaru, Nicolae Gh. Guţă, Dumitru Valenciuc, Nicolae Cojocaru, Gh. Brădăţanu, Vasile Juravle, Vasile Popescu, Nicolae Fedoreanu, Vasile Mierlă, Viorel Lazăr, Sorin Clipa, Viorel Dutceac, Ionel Maloş, Petru Lupăşteanu, Florin Lavric, Cătălin Zaharie, Gh. Vasilescu, Alexandru Pitic, Florin Vatamaniuc, Vasile Bădiliţă, Traian Molea; stareţii Vartolomeu Chira, Vasile Chiriţoiu, Maria Deac, Mihaela Cozmei; ierarhii Calinic Argeşeanu, Calinic Dimitriu, Macarie Drăgoi şi Damaschin Luchian. Apropiindu-ne sincer, „bunicul Bucovinei” a slujit ca arhiereu de mai multe ori în biserica din Grăniceşti, cam de fiecare dată cu prietenul Damaschin Buzilă, parohul „broscarilor” din Ţibeni. Episcopul era preţuit filial de către Damaschin şi Mircea Dabâca de la Calafindeşti, de protoiereul Ioan Ciornei şi de istoricul Constantin C. Cojocaru de la Vânători Neamţ, fostul său ucenic din anii Seminarului nemţean; căutat era şi de Timotei Aioanei, acum episcop scriitor, Vasile Vartic de la Marginea, Puiu Tomaziu de la Grămeşti, şi de toţi cei hirotoniţi de el.
Gherasim, cu toate scăderile inerente, căci a trebuit să răspundă la multe cerinţe, cunoscând diverse tipologii şi traversând decenii subordonate nu puţinilor cârmaci şi ierarhi de tot felul, s-a bucurat de veneraţie publică mai ales în vremea stăreţiei la Putna unde şi-au „forjat” personalitatea şi Pimen Zainea, şi Iachint Unciuleac, Pamvo şi Teofilact şi mai noii râvnitori Melchisedec Velnic, Constantin Chiril şi Constantin (Calinic) Dumitriu.
Neîndoielnic, episcopul a lăsat urme spoite cu aur pe oriunde a trecut.
Instalat la Rădăuţi, prin mijlocirea ierarhului Pimen, coleg de cin la Putna şi succesor la stăreţie, episcopul a fost prezent la diverse manifestări culturale: expoziţii, lansări de carte, simpozioane, conferinţe. Emana blândeţe, socializa cu toţi; la vremea aceea urbea Răduţilor a avut parte de „un pământean ales” (Gr. Ilisei).
Gherasim Puneanul este un exemplar patristic a cărui lucrare continuă dincolo de popasul în ţărână, chipul său surâzător arătându-se dintr-o fereastră de Sinaxar…
Multe amintiri mă leagă de acest om rarisim! În preajma lui am trăit câteva nedumeriri, dar una – pe tipic vechi patristic – mi-a rămas şi astăzi nedesluşită: cum acest smerit slujitor a transformat „frica de Dumnezeu” în cea mai înaltă formă a Iubirii? Cum a ajuns un vieţuitor dintre noi la această tainică alchimie?
Părintele Gherasim nu a fost un mare cărturar, dar a găsit ce mulţi dintre orgolioşii cărturari nu au descoperit niciodată: simplitatea. Cum preţuia Cultul, aşa preţuia şi Cultura. Era cucerit şi, totodată, mirat de mulţimea darurilor revărsate în semeni cu chemare: scriitori, actori, pictori, muzicieni. Îmi aduc aminte cum într-o seară de iarnă episcopul fu vizitat de actorul Ovidiu Iuliu Moldovan (vezi memorabilul personaj din filmul „Horia”). Am intrat tustrei în vechiul lăcaş al Întemeietorilor: actorul a recitat solemn poemul eminescian „Muşatin şi codrul”…
Între nenumăratele întâlniri cu „Bunicul”, de neuitat mi-a rămas o călătorie prin troiene la Schitul „Daniil Sihastrul”, în ajunul hramului acestei biserici. Am mers de la Straja, prin nămeţi, până în pădure, cu o sanie trasă de cai zdraveni. A fost o legănare de vis! Stam alături înfăşuraţi într-o pătură luată de pe un cal. Aveam căciuli mioritice, trase până la sprâncene, ningea, viscolea, frigul lustruia stelele.
În pădurea cu brazi îngreunaţi de omăt, drumul era abrupt, greu de străbătut. Ne-a preluat curând un tractor. S-a căţărat fiecare de fierăria lui rece. Eu am stat pe genunchii părintelui Gherasim. Ni se întipărise pe feţe teama că ne vom prăvăli. Auzeam zornăind lanţurile îngheţate pe roţile uriaşe. Ne doream să vedem cât mai repede fumurile suind din hornurile chiliilor. Cu „Doamne ajută” şi „Doamne păzeşte”, rostite din când în când de blândul rugător, am intrat într-un drum făcut de plugul cu cai, aşa cum fac toţi locuitorii muntelui când vin zăpezile fără oprire. Bunicul şi-a scuturat ţurţurii din barbă; călugării i s-au plecat înainte cuviincioşi. Am intrat în trapeză. Sobele avură atunci mare căutare, dar nu focul, ci căniţele de ceramică din care aburea ţuica fiartă au fost izbăvitoare! Am sorbit încet licoarea călugărească şi ne-am odihnit o vreme, apoi se auzi toaca de fier şi monahii ieşiră molcomi din chilii, de parcă nu se cunoşteau între ei. Era primul din ceasurile după tipic, apoi urmară celelalte până la miezul nopţii.
În lăcaş era frig; ca din nările cailor ieşea aburul din cuvioşii citeţi şi cântăreţi, mai mult murmurând silabele decât cântându-le. A nins din belşug. Afară, de jur împrejur de necuprins era nesfârşirea albă. Undeva pe întindere se vedea o clopotniţă urzită din nişte grinzi încrucişate. Trei clopote mici stau ninse sub acoperişul abia însăilat. Un frate imberb trăgea sfoara clopotului mare, dogit, poate crăpat de ger. Deşteptătorul de aramă era trezit după regulile chinoviei, la încheieturile dintre cele 7 laude…
Slujba de noapte are o măreţie care nu se poate descrie! Simţi că se desprinde cerul şi cade pe acoperiş. Rugăciunile rostite pe întuneric, sunt frânghii pe care vin îngerii cu aureole şi aripi de omăt. Nu ştiam pe unde păşesc de-atâta mirare! O, Doamne, pentru toate acestea a lăsat lumea pregustând slava slavelor Bunicul Gherasim!…
Post scriptum: Găsirea Jurnalului pierdut
După cum am mai spus, în vânzoleala din zilele când bătrânul a fost transferat de la Bogdana la Cămârzani, câteva din bunurile de preţ ale fericitului Gherasim au dispărut, între care şi un volum din Jurnalul lui „incomod”, pe care eu nu l-am socotit agresiv. Cineva a… subtilizat caietul! Cine? În preajma Bunicului nu erau decât consacraţii voturilor monahale, sfinţii călugări… Când am aflat, mi-a părut rău că nu i-am dat ascultare bunului părinte care mi-a făcut îndemnul să-i iau caietele în custodia mea…
Toate acestea, şi altele, le ştie prea bine şi arhimandritul Putnei, Melchisedec, un devotat al episcopului şi unul din prietenii mei puţini din cler.
Timpul s-a dus, am tipărit „Letopiseţul” scriind încrezător că volumul pierdut se va recupera cândva. După douăzeci de ani revelaţia a sosit! Constantin Agafiţei, un rutinat jurnalist provincial, apropiat al părintelui Gherasim, mi-a arătat o fotocopie cu caligrafia Bunicului! „Priveşte cu luare aminte, mi-a zis, cunoşti scrisul?” Cum să nu-l fi cunoscut! Descoperitorul a copiat doar prima filă cu aceste date: 13 martie 1992-2000, suficiente pentru a stabili cronologii şi a întregi Jurnalul!
Că l-a găsit la un schit dunărean, la un preacuvios, cândva „cu metanie” la Bogdana, cunoscut de vlădica Gherasim, acum nu mai contează.
Între timp am descins la Cămârzani şi am văzut celelalte volume deja tipărite. Sublimă lucrare! Sunt 20 de ani de la strămutarea Bunicului şi 100 de ani de la naşterea sa. Da, acum poate fi rotundă omagierea venerabilului Apostol! Cele 4 volume de Jurnal vă vor spune mai multe.
decembrie, 2024
CONSTANTIN HREHOR
Comentarii