Nu va fi vorba de discriminare a romilor, fiindcă nu e vorba de discriminare nici la alergia la muzica populară românească a foarte multor tineri şi mai vârstnici, inclusiv a maneliştilor. Mă refer la oamenii cu nasuri fine şi o anume apetenţă pentru muzica clasică sau uşoară (rock, disco, tender, rap, cantabile…) Dacă la început manelele erau cântece populare orientale venite pe filiera Istanbul, cu timpul genul acesta muzical s-a „românizat“ prin intermediul unor artişti autentici, dotaţi cu simţ artistic şi ureche muzicală, precum Barbu Lăutaru, Zavaidoc, Fărămiţă Lambru, Gabi Luncă, Romica Puceanu, Dona Siminică… Altădată cântecele lor se numeau folclor orăşenesc, a se înţelege că e vorba de mahalalele bucureştene locuite de inşi săraci, nici agricultori, nici clasă lucrătoare, dominate etnic de romi, numiţi atunci fără farafastâcuri ţigani, dar şi de ţărani săraci angajaţi ca servitori ori de alte naţii precum greci, albanezi, bulgari veniţi la lucru, pe vremea când boierii noştri îşi angajau guvernante franţuzoaice, nemţoaice şi englezoaice.
Genul acesta muzical a atras oameni elevaţi, între care Andrei Pleşu, iubitorul de Romica Puceanu, un autentic estetician şi teoretician al artei, inclusiv muzicale, de aceea manelele au constituit după revoluţie domeniul predilect al tuturor imitatorilor şi apoi al „creatorilor“ de cântece lălăite, de petrecere pe rupte, aducătoare de bani şi faimă, de averi uriaşe şi castele cu multe turnuleţe. Căci la chef, românii îşi dau şi cămaşa de pe ei.
Pe vremuri cântăreţii de muzică populară precum Maria Tănase, Sofia Vicoveanca, Dumitru Farcaş, Emil Gavriş, Achim Nica, Grigore Leşe, Benone Sinulescu, Dumitru Sopon… îşi culegeau singuri melodiile, de nu, le luau din culegerile de folclor, aparţinând lui Jarnic-Bârseanu, Alexandru Zavulovici, Alexandru Voevidca (3 volume a câte 350 pag.!)…, asta ca să nu mai vorbim de impresionantul volum de cântece şi versuri populare culese de fostele Centre regionale şi apoi judeţene de creaţie şi folclor, de catedrele de folcloristică ale Facultăţilor de Filologie, iar versurile, din multele culegeri de folclor literar, inclusiv eminescian.
Nu era deloc nevoie de falşi „creatori populari“ de tipul Irinei Loghin pe motivul „Ce? Eu nu sunt popor?“ Falsificarea folclorului a început de pe vremea tovarăşilor când artişti de două parale nu mai pridideau să repete cântece, cică populare, cu folclor „nou“, tovărăşesc şi versuri contrafăcute cu rime ca „… dragului/ partidului“, fără să le crape obrazul de ruşine, fără ca specialiştilor autentici, folcloriştilor să li se urmeze sfaturile.
Apoi după 1989 muzica populară a devenit o adevărată industrie lucrativă, iar „artiştii“ creatori de cântece kitschioase s-au umplut de parale de la nunţi şi botezuri, de la televiziuni şi radiouri profilate pe adunat bani din făcături monstruoase folclorice. Instrumentarul clasic orchestral cu saxofoane şi orgă electronică şi aranjamente amatoristice au călcat în picioare stilul popular şi modurile populare, încât te şi întrebi dacă nu cumva asistăm la moartea tradiţiilor folclorice autentice şi apariţia unui gen nou de exprimare muzicală fără nicio legătură cu arta tradiţională.
În malaxorul afaceriştilor, al bişniţarilor kitsch-ului folcloric au intrat şi maneliştii, supranumiţi „copii de aur“, unii cu voci frumoase, alţii doar cu lălăieli lacrimogene, însoţiţi de dansuri din buric ale unor fete frumoase şi mai mult dezbrăcate, soluţie artistică discutabilă care a atras tineretul, creând din nimic „mari“ şi fiţoase personalităţi, cu haine de culori ţipătoare, cu lanţuri grosoaie de aur la gât, dând lasciv din fund ca şi cum s-ar împerechea pe scenă.
De aici vine dezgustul tinerilor educaţi şi al maturilor, al taţilor de familie, al mamelor… împotriva manelelor şi mai ales a maneliştilor care speculează naivitatea spectatorilor adunând atâţia bani într-o seară cât alţii într-un an din salariu. Care nu fac 10 paşi pe jos, de parcă s-au născut direct în Porsche, Ferrari şi Lamborghini… Pe deasupra, crapă de fudulie, deşi mulţi nu ştiu să scrie. De aici jena faţă de manele, că de valoare (in)estetică a lor nu prea are cine să se pronunţe. Din păcate.
Comentarii