IN MEMORIAM

Ion Beldeanu, un caligraf al melancoliei

Structural un elegiac, „un solitar ce-şi hrăneşte tristeţea / Cu mici întâmplări”, trăitor în oaza lirică a Bucovinei (invitând la idilism), poetul îşi dezvăluia, odată cu Lecţia de melancolie (1987), accentele bacoviene; la scurtă vreme, testând şi dezvoltând motivul literar al Provinciei (supus, însă, bruiajului ironic), el anunţa o părelnică schimbare la faţă (v. Proba mea de viaţă, 1995). Mai încoace, publicând placheta Dimineţi fără glorie (Editura Opera Magna, Iaşi, 2011), credincios, totuşi, portativului sentimental-melancolic, el pare a se reinventa, atins de o resemnare ce reverberează cosmic, instaurând neputinţa, placiditatea, plictisul suveran. Omul, în relaţiile cu fauna scriitori-cească, e de un „sentimentalism aspru”, nota Theodor Codreanu. Iar poezia sa, creată după chipu-i interior (observa Paul Aretzu), suportă astfel de corecţii de orbită conservând o tainică şi întremătoare continuitate, vizibilă la o cercetare retrospectivă. E drept, bacovianismul a fost „dinamitat” (cf. Ioan Holban) iar colecţia de nimicuri, acele „drame mărunte” ale provinciei (considerate vertebrele poemului) îl asaltează într-un oraş „debusolat”, „putred de tristeţe”, cu porţile închise. „Nenorocita de realitate” năvăleşte de-capitând surâsul; poetul, „vinovat de neputinţă”, se mărturiseşte: „Rămâi în această deşertăciune / din care doar şoarecii / ronţăie puţin câte puţin” (v. Corăbii pentru sicofanţi). „Nopţile colorate” sunt departe, ispitele au fost uitate, tăcerea a devenit stăpână. Iar insomniacul poet, resemnat, va conchide: „Logaritmii existenţei mele / n-au cum să răstoarne monotonia” (v. Descriere după natură). Ion Beldeanu, practicând, cu nerv polemic, şi o publicistică de ecou sau reportajul beletrizat (la începuturi), de o verticalitate nedezminţită, face loc – cotropit de ceaţă şi singurătate – şi unor eruptive momente de revoltă, anunţate doar: „Nu vreau să mai măsor aerul puturos / al fiecărei dimineţi / să cred că din groapa neagră a aşteptării / se va ivi iasomia / numai bună de uns oraşul pe la încheieturi / spre a-i amorţi urletul / şi zvâcnetul de animal neputincios” (v. De ce nu strigi?) Sau invocă (îşi aminteţte) dialogul cu himerica Eldora in absentia, surâsu-i fosforescent, misterul, tărâmul edenic: „Atunci intră Eldora / niciodată nu-i târziu pentru iubire / şi pielea ei miroase a soare / şi părul său are sclipiri de foc” (v. N-am cum).

Asaltat de amintiri vulnerabile („o rană sub pleoape”) poetul rămâne un privitor doar, spectator detaşat, instalat la „margine de toamnă”, hălăduind prin „rezervaţiile melancoliei”. „A vedea înseamnă a şti” — citeam altădată — şi, sub această aserţiune, Ion Beldeanu face o lectură a existenţei, cercând a îmblânzi destinul. În poeme mai vechi, Eldora „trece ca o serbare galantă” (Promenada duminicală), nimic nu pare a se întâmpla, corăbiile sunt „trase la mal”, „fumegoasele plecări” se evaporă; sub teroarea umbrei, poetul „căutat de întrebări” — în careta provincialelor iluzii — e tentat de o „vicleană împăcare”, domolindu-şi frisonul interogativ. Flanând prin urbea provincială, flegmatic, ironic, necruţător cu sine, scrutând mecanica existenţei agonice într-o „lehamite fără frontiere”, el se dovedeşte, spuneam, fidel formulei poeticeşti care l-a impus. Privind viaţa (cum a zis Ibrăileanu), Ion Beldeanu acuză, negreşit, atingeri bacoviene. Citadin înrăit, el formulează rareori soluţii naturiste („calul de iarbă”, „pădurea tămăduitoare”, „oraşul năucit de arome”) constatând — sub apăsarea „rafalelor de plictis” — o epuizare a speranţelor. Oraşul gregar (un spaţiu sufocant pentru două singurătăţi), uşile sparte ale Paradisului, eşafodul foii albe, „aleile provinciei desfrunzite” îl aruncă în placiditate, gândul solitar scuturând „petalele înserării”. Cercetând lumea printr-o „vizetă de plumb”, poezia lui Ion Beldeanu permite o identificare a obsesiei Bacovia fără a folosi bacovianismul ca mască. „A te descoperi / în faţa hârtiei” (Aşteptând cuvântul) înseamnă tocmai o aruncare a măştilor, nicidecum un lirism al „rănilor simulate”. Şi, cu atât mai puţin, unul semănând cu o litanie neagră. Trecerea, risipirea, surparea sunt văzute în cheie mioritică; gândul desfoliat, ostenit, învelit în tăcere lasă să transpară splendoarea inutilităţii („o vânătoare de frunze”), citadinul traversând „oraşul de sticlă”, tăind voiniceşte „dealul de iluzii”.

Ar fi de adăugat că debutul său poeticesc (mai 1964, Ateneu) vestea „coarda sentimentală”; în timp, lecţiile sale de melancolie suportă o infuzie ironică, drenând „fluxul bacovian” şi decapitând „ambiţiile vitaliste”. Umbra solitarului, retractilitatea celui care e legat ombilical de „spaţiul provincial” se aşează peste aceste texte confesive, privind îndărăt, desferecând izvoarele memoriei afective. Ispitit de voluptatea tristeţii, locuit de mohorâte tăceri dar şi de farmecul promenadelor duminicale, poetul, în „cămaşă de plumb”, recunoaşte că numele său ar fi un „scut prea fragil”. Suntem nevoiţi să-l contrazicem. Mai degrabă vom accepta că acea „părere de viaţă”, strecurată în cutele textului, află în poezie o „armură solară”. Chiar dacă „groapa cu lei” (v. Nu vă datorez nimic) e foarte aproape.

Evident, acest univers liric nu respiră un simbolism macabru sau o atmosferă lugubră. Dar „culorile bacoviene” îmbracă un real filtrat, de mediere culturală. Ca lungă rememorare, poezia lui Ion Beldeanu estompează, printr-o percepţie elegiacă, măruntele drame; sau plonjează în fantastic, derizoriu, oniric etc. Încât, pe urmele altora, vom zice şi noi că Provincia lui Beldeanu este un tărâm intim al stărilor sufleteşti. Este, aşadar, un peisaj interior, prilejuindu-i, la modul colocvial-resemnat, obsesive exerciţii de meditaţie. Motivele recurente, structura narativă, maniera conversativă fac din textele lui Ion Beldeanu variante. Caligraful melancoliei naveta cândva între îngândurare şi ironie; sub masca plictisului provincial într-un oraş coclit, letargic, în care „colcăie nostalgiile”, contemplând „molozul zilei”, poetul îşi mărturiseşte acum inaderenţa. „Sinele dezacordat”, cochetând cu ideea abandonului, este proiecţia unei tensiuni. Acest tragism difuz, gata să cadă în banal, se exprimă surdinizat. Nu este o exhibare a Eului, totuşi dezamăgit, sceptic, înţelepţit. Jocul de oglinzi răsfrânge, economicos, o percepţie reflexiv-elegiacă, de tristeţe filosofică, distilând memoria; suntem invitaţi în „coridorul toamnei / pavat cu paşii Eldorei”. Şi, în acelaşi timp, suntem avertizaţi: da, poezia este un exerciţiu de supravieţuire în „starea de vid”, scutul cuvintelor ne apără, textul rămâne indiferent la „dramele lipite pe zid” (alt text, de fapt!). Între foşnetul livresc şi freamătul viului, poetul trage cortina reflexivităţii melancolice. Schimbările la faţă (necesare) nu pot altera, credem, substanţa elegiacă a fostului redactor-şef al Bucovinei literare, cel care, căutându-se, rămâne credincios sieşi. Adică un caligraf al melancoliei, „divulgată” în variante.

Fără a fi fost un răsfăţat al criticii, Ion Beldeanu după aproape cinci decenii de la debutul liric (Mirele pâinii, 1976), a devenit un nume important al poeziei noastre. Merită, indiscutabil, o altă vizibilitate literară. Dacă nu uităm că Ion Beldeanu a fost şi un interesant prozator (vezi, de pildă, romanul Glontele de cucută), un polemist de calibru (tripticul Bucovina care ne doare, tras într-o ediţie selectivă, în 2011, la editura Lidana, reamintea adevăruri dureroase, pentru care, se ştie, autorul a pătimit, fiind „interzis” cinci ani în Ucraina) şi, nu în ultimul rând, un constructor (seria arhivată a Bucovinei literare depune, oricând, mărturie), aducem alte câteva tuşe merituoase unui portret întregitor.

Reamintim că prin Cămaşa de trecere (Editura Muşatinii, 2012), o antologie lirică, Ion Beldeanu trecea în revistă, într-o exigentă selecţie, etapele / reperele traiectoriei sale lirice, configurând un scenariu existenţial: domesticit, totuşi acutizat, sub control, dar cu angoase şi frustrări, sedate, însă, livresc. El însuşi un marginal (nu în sens valoric), aparţinând aşa-zisei promoţii-„sandwich” (adică momentului ’70), „strivită” între euforica întâmpinare rezervată exploziei şaizeciştilor, abundent şi elogios comentată, şi zgomotul iscat de ivirea, în grup, a optzeciştilor bovarici (îndeosebi lunedişti), Ion Beldeanu, ins retractil, pliat paradigmei bacovianismului, invoca recapitulativ tocmai tema marginalităţii: faimoasele „promenade duminicale” într-o urbe care „treieră” plictisul, mecanica existenţială, inevitabil repetitivă şi motivul Provinciei, acolo unde, deşi neauzită, poezia „bântuie străzile”, în fine metafora obsedantă a trecerii, invocând „sângele nostalgiei” şi, desigur, moartea „pânditoare”. Din păcate, ea a venit…

Bună seara, Doamna Moarte

Se face gol între cuvinte
Şi maşina de scris pândeşte
O execuţie elegantă

 Ca să fiu sincer urc scările eşafodului
nelipsit de garoafa mea roşie
de care niciodată nu mă despart
garoafa ce poate
ţine loc şi de scuze

 Bună seara, Doamna Moarte
îmi permit să vă prezint
acest obiect de inventor: o corabie
o simplă corabie ce picoteşte
cu ancora proptită în eternitate

Din părţi egale adie indiferenţa.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI