Spun unii că e prea mult să vorbim despre Eminescu de două ori pe an, la jumătatea lui ianuarie (e posibil, totuşi, să se fi născut la 20 decembrie?) şi, tot aşa, în iunie, în vreme ce pe alţii poezia acestuia îi lasă indiferenţi. Pe cei din urmă, mai că-mi vine să-i înţeleg, având în vedere că analfabetismul, ca urmare a unei vinovate inerţii, pune stăpânire pe tot mai mulţi indivizi, împingându-i să se creadă „mai superiori” celor din jur. Cât despre primii, problema e că despre „poetul naţional” (încă suntem o naţiune, orice altceva ar vrea (m)ucenicii cominternului de ultimă… generaţie) se vorbeşte prea puţin, atitudinea unora faţă de opera eminesciană fiind cel puţin ireverenţioasă. Când H. R. Patapievici declară că „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”, nu poţi să te gândeşti decât că îi desfiinţează, dintr-o trăsătură de condei întreaga operă, iar termenul „cadavru”, aşezat peste mantia de catifea a poeziei, e chiar odios! Va fi fiind preferabil pentru fiii corectitudinii politice? De fapt, îl aşezase cam tot acolo, prin 1891, şi canonicul Grama, trăgând o nefericită concluzie, precum că opera poetică eminesciană e „un adevărat lupanar literar”. Grama se considera… poet şi începuse să-şi ridice statuie care trebuia să fie de o înălţime corespunzătoare aspiraţiilor sale. Din păcate, s-a ales cu rolul nedemn de înverşunat denigrator al poeziilor celui cu care îşi intersectase paşii la Viena. Situaţie asemănătoare o găsim la Panait Istrati. Pentru el, Eminescu „şi-a băgat piciorul în capcana naţionalismului şovinist, neputincios şi sforăitor, l-a slujit cu sinceritate în schimbul unei coji de mămăligă, şi, pe când prietenii ajungeau miniştri, el ajungea la balamuc”. Vorbe scăpate din praştia unei gândiri strâmbe, taxate ca atare de criticul Constantin Cubleşan, cunoscut pentru atitudinea sa constant echilibrată: „Îngustă şi simplistă înţelegere a operei şi activităţii lui Eminescu! Iar tonul pe care se rosteşte, arogant şi de aceea iritant se datora, poate, şi faptului că el însuşi se considera deja a fi cel mai de seamă scriitor român, acceptat de-acum în fotoliile universalităţii, pe care nu i le întrevedea şi lui Eminescu”. E, de bună seamă, o faţetă ascunsă a răbufnirii de felul acesta – nedeclarata invidie, bine cuibărită în sufletul omului, îl împinge să-şi dea în petic, de parcă n-ar fi loc sub soare pentru toţi condeierii de pe Pământ. În schimb, cei ce se consideră a gândi altfel (n-au auzit de înţelepciunea populară, îndemnându-ne la a sta strâmb şi a judeca drept?) ajung degrabă la bolnăvicioase resentimente. Virgil Nemoianu ne îndemna încă din 1990 la Despărţire de eminescianism (articol publicat în „Astra”), pledând pentru „abandonarea urgentă a eminescianismului care, de un secol încoace, are o influenţă nefastă asupra culturii noastre, întrucât îi canalizează energiile spre… na-ţionalism şi fascism”. Avem de a face aici cu o afirmaţie şi un îndemn, ambele scandaloase şi iresponsabile, zăngănind gălăgios în anticamera urii. Că Eminescu a fost un naţionalist „în marginile adevărului”, nu e de contestat. El şi-a apărat neamul de tot felul de invazii străine, jefuitori la drumul mare, ca în acest articol referitor la Bucovina din „Albina” (1867): „…românul a ajuns să fie considerat şi să se simtă străin pe pământul său, iar în casele şi bisericile noastre amuţeşte limba părintească de strigătul străinului de la miazănoapte”. Şi încă un singur exemplu dintr-un şir interminabil (doar că opera sa trebuie citită şi nu citată aiurea!), unde se arată că ungurii îi alungă pe români din străbunele lor aşezări: „Sate deposedate, familii aruncate pe uliţe, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti – iată justiţia, iată administraţia maghiară”. Şi, ca să nu ocolesc „antisemitismul” „fascistului” Eminescu (se ştie că a întreţinut relaţii cordiale cu Moses Gaster, Heimann Tiktin ori Ronetti Roamn?), iată poziţia sa din „Timpul” (1881), fără niciun echivoc: „Noi nu urăm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutaţi în alte ţări, că au contactat deprinderile de speculă şi parazitism pe care le au, şi nici nu putem iubi acest rău elementar ce cade asupra noastră”.
Şi aici exemplele ar putea continua, de aceea e de-a dreptul halucinant cum, în anul de graţie 1995, Joachim-Peter Storfa, într-o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Viena, să afirma, privitor la România, că e „o ţară clasică a urii antievreieşti”. Dintr-o asemenea afirmaţie imposibil de demonstrat, rezultă şi o concluzie răsărită la fel de anapoda: „Desigur că ura antievreiască a lui Eminescu conta mult mai mult decât cea a contemporanilor săi, dat fiind faptul că reprezenta figura centrală a culturii româneşti şi fiecare frază scrisă de el îndeplinea o funcţie de legitimitate pentru generaţiile de mai târziu” (C. Cubleşan, Defăimarea lui Eminescu). Dacă tot aduce în discuţie atâta ură, textele dau impresia că autorul însuşi s-a lăsat muşcat de şarpele-diavol care i-a inoculat otrava unui astfel de sentiment reprobabil. Ce te faci, însă, că Simeon Reli declara în perioada interbelică (Franz Pieszczoch, Polonezii în istoria oraşului Siret) că „Siretul este un oraş al toleranţei etnice şi religioase şi că poate fi supranumit o mică Elveţie a Bucovinei”, iar Itzak Artzi se arăta încântat de atmosfera aceluiaşi oraş, scriind, la rândul său, că „Siretul era un mic rai european”.
Când judecata o ia pe arătură, ori e făcută după ureche, refuzând echilibrul şi argumentele, cuvântul îşi pierde substanţa sa originară, fiind încărcat cu energie negativă, şi devine distrugător. „E uşor a scrie…” tot felul de „gugumănii” la adresa celui numit de Dimitrie Vatamaniuc „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”. Să nu uităm că Eminescu se autodefinea ca fiind „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte” şi că „un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea” (Scrisoare adresată lui Samson Bodnărescu, 1876). E greu de priceput, ori e imposibil de acceptat? Oricum, răstălmăcirea, cu intenţii defăimătoare, e întotdeauna jenantă. Şi închei, nu înainte de a face o trimitere la redutabilul eminescolog Theodor Codreanu: „Postmodernii, observă Harold Bloom, «au încercat să-l reducă şi să-l suprime pe Shakespeare, căutând să distrugă canonul prin atacarea centrului». Ce altceva se-cearcă cu Eminescu?” Se încearcă, dar nu se reuşeşte. Cât mai sunt români în viaţă!
Comentarii