Moşnegilor, mai mult sau mai puţin cârcotaşi, li se părea firesc să răspundă, mai exact să treacă la fapte, atunci când regele, împăratul, sau ce va fi fost acela, chema poporul să participe la vreun război. Acceptau situaţia ca pe ceva ce nu presupunea păreri contrare; nu-i vorbă, că nici nu cerea nimeni părerea cuiva, porneau dotaţi cu arme sau cu răbdare, se încolonau disciplinaţi, conştienţi sau nu de faptul că au deasupra spectrul datoriilor care urma să fie plătite de cei care vor supravieţui. Să fi cerut explicaţii? Absurd! Prima dată ar fi fost admonestaţi de ceilalţi, cei care nu aveau nici curajul şi nici obiceiul de a întreba, apoi nici nu este sigur că acel rege ştia precis din ce mână a plecat şirul de umilinţe, ca nişte piese de domino, dar care erau vizibile doar în ultima parte a mândrei lor căderi, nu şi la linia de start. Cu toţii jucau într-o operetă al cărei libret avea autor necunoscut (poate doar bănuit sau… ce contează?), dar care va fi, în final, culegătorul tuturor aplauzelor, asta indiferent de rezultatul luptei.
Odată cu trecerea timpului şi după ce tot mai mulţi moşnegi cârcotaşi au părăsit peisajul dominat de munţii care se bat în capete, nici cai care mănâncă jar nu prea mai erau, ba chiar şi Cosânzenele se pregăteau atât de devreme pentru întâlnirea cu Zmeul, încât Făt-Frumos nu mai avea timp să le cunoască, doar o speranţă se mai strecura insidios, aceea că, în locul celor uzaţi de trecerea anilor, vor apărea tineri frumoşi şi măcar doritori să afle de ce prezentul este neclar şi viitorul sumbru. Cui foloseşte ceea ce generaţiilor anterioare nu le-a adus bucurie, iar lor li se va pune la dis-poziţie vraful de scadenţare pentru datoriile pe care nici regele nu dă semne că ar putea spune cu voce tare pentru ce le-a făcut? Nu din motivul delicat de a nu lăsa regele fără replică nu se întreabă, nu, ci pentru că obişnuinţa ochilor de a primi praful adus de vântul care bate periodic din puncte cardinale diametral opuse, dar cu intensitate asemănătoare, a lăsat spaţiu liber doar gestului de a da mereu afirmativ din cap. Chiar devine o dovadă de inteligenţă şi cultură civică să accepţi ceea ce în mod normal deranjează, adică să fii în aceeaşi tabără cu cei care iau şi atunci când dau, ba să le mai şi inventezi şi justificare pentru astfel de atitudine. Ar fi fost mai bine altfel? Poate!
Moşnegii au fost ai generaţiei lor, cei care urmează asemenea, nu se poate ţine timpul şi nici timpurile pe loc, important este ca atunci când se va trage o linie şi se va face diferenţa totalurilor, soldul să fie pozitiv.
Dar tărâmul fiind tot mai mic şi mai sărac, obiceiul de a gândi tot mai firav, când va vrea cineva să bată cu pumnul în masă, va constata că nu mai este masa şi pumnul merge în gol, fără alt rezultat decât provocarea unor zâmbete ironice.
Munţii noştri nu se mai bat cap în cap, se bat ai altora, noi ne interpunem, probabil este bine aşa. Oare?
IOAN MUGUREL SASU
Comentarii