Dacă Dumnezeu este iubitor, milostiv şi iertător, de ce îngăduie suferinţa în lume?
De ce îngăduie Dumnezeu în viaţa oamenilor încercări?
Întrebarea are deja răspunsul în ea! Iată, mărturiseşti că „Domnul este iubitor, milostiv şi iertător”, şi astfel putem înţelege că suferinţa în lume este o purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, că uneori ne sunt de folos greutăţile lumii pentru a ne încerca şi forma virtuţi precum: dragostea, smerenia, răbdarea, jertfa şi toate cele ce ne sunt de folos spre mântuire. Suferinţa este o împreună-răstignire cu Domnul, Sus, pe Cruce. Acolo, învăţăm, alături de El şi împreună cu El, să îmbrăţişăm, cu braţele deschise, întreaga umanitate care Îl răstigneşte şi ne răstigneşte. Pe Crucea Suferinţei învăţăm să iubim! În taina suferinţei descoperim pe „aproapele”, pe „aceşti prea mici” (Mt. 25, 45), adică pe Însuşi Domnul Hristos. Astfel, suferinţa este cea care ne aduce în faţa lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a venit în lume ca să se facă părtaş pătimirilor noastre, suferinţelor şi strâmtorărilor noastre. Să nu uităm că nu suntem singuri şi avem o garanţie pe care ne-o dă Dumnezeu: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).
Iată, eu am găsit un sens al suferinţei pe care ţi-l împărtăşesc. Suferinţa este o taină a mântuirii noastre! Şi pot să explic acest rost al tainei prin câteva întrebări şi răspunsuri:
> Cine se poate ruga pentru orfanii lumii, dacă nu cei ce cunosc cu adevărat durerea de a fi singuri şi abandonaţi?
> Cine se poate ruga cu inimă frântă şi smerită, dacă nu cel care cunoaşte suferinţa şi rănile păcatului, ale patimilor care stăpânesc lumea aceasta?
> Cine se poate ruga înaintea Domnului pentru cei flămânzi şi însetaţi, dacă nu cei care nu au pâine şi apă?
Şi, acum, privesc la rănile tale şi te întreb: Cine poate fi un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei din lume, care sunt răniţi şi suferinzi ca tine? Tu eşti unul dintre cei care înţelege cel mai bine suferinţa prin care treci şi tu poţi fi un „ales” al rugăciunii făcute înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei suferinzi ca tine… Aşadar, prin durerile noastre, suntem nişte aleşi, pentru a purta, asemeni lui Hristos, prin suferinţele noastre, durerea întregii lumi. Aceasta este „binecuvântata durere”, cum o numeşte Monahul Moise Aghioritul, adică Iubirea! Iar nouă ni se cere să fim în această iubire: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Lepădarea aceasta de sine, chiar deseori dureroasă, este iubirea pe care ne-o cere Domnul şi trebuie să înţelegem că „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 8).
Atrag atenţia asupra faptului că durerea sufletească este de două feluri. Aceasta poate fi: (1) născută din propriul orgoliu, din propria mândrie şi este uşor de recunoscut pentru că mintea noastră ne spune: de ce eu? de ce mi se întâmplă mie?…de ce aproapele meu are mai mult decât am eu? …de ce nu reuşesc să împlinesc aceasta? ş.a. O astfel de suferinţă nu este bună, ne aruncă în deznădejde şi ne vatămă sufleteşte foarte mult! (2) Există, însă, o adevărată şi binecuvântată durere, semn al prezenţei Duhului Sfânt în inima noastră, atunci când durerea te întreabă: …cum să-mi ajut aproapele? …cum să-i alin durerea? …ce pot să fac mai mult pentru cei suferinzi ca mine? …cum aş putea birui păcatul care mă răneşte pe mine şi pe cei de lângă mine? …astfel de trăiri care ne descoperă nouă pătimirea prin ceea ce este cu adevărat iubire! o astfel de suferinţă este adevărată răstignire şi mucenicie în duh. Pe aceasta să o căutăm!
Dincolo de propria noastră căutare, recomand o permanentă sfătuire cu părintele duhovnic, recomand o mărturisire în deasă spovedanie nu doar a faptelor noastre, ci mai ales a gândurilor, pentru că acolo se cuibăresc durerile şi este nevoie de mult discernământ părintesc pentru a diferenţia astfel de trăiri duhovniceşti. Sunt convins că în Sfintele Taine descoperim şi înţelesul deplin al „tainei suferinţei”. Există chiar o carte cu acest titlu, semnată de Arhim. Simeon Kraiopoulos (Taina Suferinţei, Editura Bizantină, 2007) pe care o recomand tuturor tinerilor, ca un Abecedar în „aşezarea” trărilor sufleteşti ale adolescenţei, vârsta marilor dileme.
Închei răspunsul meu cu îndemnul de a rămâne, prin suferinţă, în Iubirea lui Dumnezeu, în încredinţarea că totul este în mâinile Sale, însăşi viaţa şi crucea noastră. Şi aşez în inima ta cuvânt bun, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea!” (Ioan 15, 9)
Pr. prof. CONSTANTIN-BOGDAN FEŞTILĂ
Comentarii