Numărul scriitorilor trataţi rebusistic de Serghei Coloşenco a ajuns atât de mare, peste 150, încât ar putea alcătui o istorie a literaturii române în careuri şi enigme. Printre alte fascinante prezenţe şi poveşti cu scriitori, a remarcat o familie care a înzestrat peisajul cultural românesc cu scrieri epice realiste, poezii de mare sensibilitate şi, mai ales, amintiri înduioşătoare. Este vorba de familia lui Eusebiu Camilar.
„Everestul Bucovinei”, cum poate puţin exagerat a fost numit, s-a născut în 1910 la Udeşti – Suceava din ţărani săraci. A avut o copilărie chinuită şi o tinereţe amară, dar a reuşit să absolve Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava şi Facultatea de litere şi filosofie de la Iaşi. A debutat cu un poem în revista „Moldova literară” din Mihăileni, în 1926. Ulterior, numele îi apare şi în alte publicaţii sub poezii promiţătoare şi proză autobiografică, de un realism negru, pe măsura faptelor descrise. O rază de lumină apare în existenţa lui precară când o cunoaşte pe frumoasa şi talentata poetă Magda Isanos cu care se va căsători în 1938. Dar nici viaţa în doi nu aduce îmbunătăţiri, partenerii survolând cu greu perioade lungi de boală şi lipsuri. Editorial, Eusebiu Camilar debutează cu plachetele de versuri „Chemarea cumpenelor” şi „Nocturne” transfigurând umilinţa originii şi solidaritatea cu mulţimea anonimă. În proză, modelul său este Sadoveanu şi primele scrieri evocă viaţa celor mulţi şi necăjiţi. „Cordun” este biografia unui dezmoştenit al soartei, statuat ca erou în magma irealului de baladă. „Prăpădul Solobodei” şi „Avizuha” prezintă migraţia satului spre oraş din cauza sărăciei, secetei, foamei şi bolilor drept caz de regresiune pe scara civilizaţiei. După război, maniera lui Eusebiu Camilar de a scrie se dovedeşte consonantă cu cerinţele epocii. „Turmele” (1946) demonstrează puterea gloatelor, „Valea hoţilor” (1948) mitizează haiducia, iar „Negura” (1949), prin aglomerarea de orori şi amplificarea negativului (păcatul, înfrângerea) reconstituie atmosfera de panoramic expresionist a războiului. Adaptându-se uşor la condiţiile vremii, Eusebiu Camilar publică enorm, zeci de cărţi cu subiecte din domenii diverse şi pentru toate vârstele. Traduce „1001 de nopţi”, cărţi din literatura chineză, indiană, greacă, rusă. Este multipremiat la nivel înalt, devine membru corespondent al Academiei. Încetează din viaţă în 1965.
Careul „Poezia lui Eusebiu Camilar”, prin care Serghei Coloşenco deschide placheta rebusistică, include titluri reprezentative şi drept definiţii versuri, procedeu amplificat în „Călăreţul orb” (titlu de volum): Împăraţii vinetelor piscuri, / cumpietrirea morţilor în aripi, / cu fierul sfâşierilor în pliscuri. (VULTURI), Cu goana lui el sperie ades / păunii ce mai dorm pe câmpuri. (CRI-VĂŢ); Binecuvântând torentele, / îngerii amurgului se roagă. (LITANII). „Pagini de proză” insistă pe nume de personaje şi succinte caracterizări, dar nu ignoră nici farmecul naturii, de pildă mirificul peisaj al Dunării: o cântare întru slava soarelui ridicat pe braţele ciclopilor (DELTA). Careul „Traduceri” evidenţiază aria internaţională amplă a circulaţiei scrierilor lui Eusebiu Camilar. Superlativul îl constituie includerea într-o antologie apărută la Buenos Aires, cu poeme în traducerea celebrului scriitor Miguel Angel Asturias. O aritmogrilă şi trei „Fantezii”, una dintre ele cu un reuşit joc de pătrăţele aşezat cu 112 cifre, solicită titluri din uriaşa producţie editorială a lui Eusebiu Camilar. La toate acestea se mai adaugă piese din arsenalul ilustrativ: anagrame, rebo metagrame, coperţi literare, cărţi de vizită, monoverbe, biverbe etc.
Delicata poetă Magda Isanos a văzut lumina zilei la Iaşi, în 1916, ca fiică a unei familii de medici psihiatri la Spitalul Socola, apropiaţi colaboratori ai profesorului C.I. Parhon. Din primii ani ai vieţii a suferit de poliomielită, a fost operată şi a rămas cu sechele, practic un penibil mers şchiopătat. Părinţii fiind transferaţi la un spital de lângă Chişinău, Magda şi-a făcut studiile secundare în acest oraş, unde a şi debutat strălucit în revista şcolară intitulată „Licurici”, obţinând simultan premii la concursurile organizate de Societatea „Tinerimea română” din Bucureşti. Se înscrie la facultăţile de Litere şi Drept de la Iaşi, optând pentru ultima. Publică regulat la „Însemnări ieşene”, dar numele îi apare frecvent şi la alte publicaţii. Revista „Lumea” îi remarcă talentul în ascensiune, caracterizând-o drept poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri de o temeritate care defineşte feminismul. După o scurtă şi inconsistentă experienţă matrimonială, îl cunoaşte pe Eusebiu Camilar cu care se va căsători, unul dintre martorii la cununie fiind poetul George Lesnea. Mirele o duce la Udeşti unde-i cunoaşte familia, prietenii şi locurile copilăriei. Comuniunea sufletească se dovedeşte puternică. Într-o scrisoare, poeta mărturiseşte: „Cred că nu este exagerat să spun ne iubim în fiecare zi mai mult. Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii, nu mă lasă să fac treabă, de parcă aş fi o principesă în exil. Căteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu”. Participă la şedinţele Societăţii „Noua Junime”, prezidate de G. Călinescu, publică în „Jurnalul literar”, evident poeme, dar şi consistente recenzii. Absolvirea facultăţii, înscrierea la baroul ieşean, naşterea fiicei sale, apariţia primului volum de „Poezii”, 38 la număr, toate acestea contribuie la cea mai fericită perioadă din viaţa ei. Dar cum lucrurile bune şi frumoase nu durează ca-n poveşti, o boală de plămâni şi complicaţii cardiace îi şubrezeşte fiinţa, îi agravează viziunea tragică din poezii. Se stinge în locuinţa părinţilor ei pensionari din Bucureşti. Avea doar 28 de ani. Acasă, la Iaşi, unul dintre bombardamentele de aviaţie ale anului 1944 îi distruge toate manuscrisele. Postum, apariţia volumelor „Cântarea munţilor” şi „Ţara luminii” sporeşte regretul admiratorilor: „Puteam încă mult să mă bucur / râzând sub verzile ramuri, / puteam să mai cânt mult / cu tâmpla pe orga pădurilor”… La cele două triste cupluri din literatura noastră, Eminescu – Veronica Micle, Topîrceanu – Otilia Cazimir, s-a mai adăugat unul.
Magda Isanos înfăptuieşte în lirica feminină o revoluţie: feminitatea încetează a mai fi sinonimă cu sentimentalismul. Versul lacrimogen, mâhnirea afişată, bovarismul jucat sunt înlocuite prin reflecţii profunde, preocupări existenţiale, responsabilităţi materne. Poeta, îndrumată de Mihai Codreanu, este convinsă că a moştenit de la înaintaşii săi de neam grecesc elanuri solare şi fervoare: Căci vin din minunata ţară caldă / şi sufletul fierbinte mi-a rămas. Constantin Ciopraga îşi aminteşte: Deseori, mi s-a părut a descoperi în ochii negri, meditativi ai colegei de aceeaşi vârstă, semnele unei vieţi alternative, între suavitate şi energetism. Sigur e că în personalitatea studentei în drept se articulau, în proporţii mereu schimbătoare, lirismul clocotitor, reflexivitatea şi sentimentul tragic. Era, fără să pară, un temperament fascinant. Melancolia interioară este contracarată de un optimism raţional simbolizând triumful luminii: Uneori, în dimineţile clare, / mă uit drept în soare râzând / şi nu pot crede c-am să mor în curând; / viaţa mea sună înalt, fără-ntristare. Ignorând propria suferinţă, practică alteritatea. Epuizată de boală, face elogiul vieţii. Cert, are măreţia unei eroine de tragedie antică. Sfârşietorul poem recapitulativ „Copilul meu, să nu mă cauţi” se ridică la nivelul arghezienei „De-a v-aţi ascuns”. Nici una dintre contemporanele ei, observă Constantin Ciopraga, n-o egalează. În latura tragică, o urmează Ileana Mălăncioiu, însă cu accente depresive ireversibile.
Magda Isanos a avut o audienţă remarcabilă în posteritate, ecourile poemelor sale dăinuind până astăzi, inclusiv în conştiinţa rebusiştilor. În placheta lui Serghei Coloşenco, urmând ca-ntr-o oglindă algoritmul, fapt deloc aleatoriu, careul „Poezia Magdei Isanos” include titluri şi versuri – definiţii: Creanga belşugului, necontenit / scuturată de noi, rodească. / O, ce poveste copilărească… / cum ne-am văzut, ne-am iubit. (LOGODNĂ); Ceva nespus de tânăr s-a pierdut (REGRET); În biata mea ţărână zbuciumată / au pus sămânţa eului de-acum. (ATAVISM); Râsul hidos, fără petala buzei (MUT). Urmează încifrări tematice: „Flori”, „Noaptea”, „Soare”, „Păsări” care dezvăluie gusturile rafinate şi emotivităţile rebusistului, transmisibile şi dezlegătorilor. „Pagini de proză” se derulează într-o succesiune de diapozitive: ore cenuşii de şcoală; visuri adolescentine cu Romeo şi Julieta, Marguerite Gauthier şi Armand Duval, Manon Lescaut şi Des Grieux; falsa identitate îngerească a copiilor; spiritul şi litera legii; bucuriile şi necazurile studenţiei; nebunia creatoarei de păpuşi; ciudăţenile unui individ misterios; demonismul omului cu cizme roşii. O încrucişare de „Istorie literară” plasează cele două personalităţi sciitoriceşti în epocă, iar o „Fantezie” îşi mărgineşte careul cu numele prozatorului îmbăţişându-şi perla de suflet, numele poetei.
Fiica unică a celor doi scriitori, Elisabeta Camilar a continuat tradiţia familiei. Născută în 1941, a crescut în casa bunicilor. A urmat liceul şi Facultatea de filologie în Bucureşti, devenind profesoară. A debutat la „Iaşul literar” în 1964, apoi a colaborat la numeroase publicaţii, printre care „Bucovina literară” şi „Crai nou”. În 1969 a editat placheta „Oraşe nostalgice”, urmată de numeroase volume cu versuri originale, romane, proză scurtă, eseuri. A tradus în franceză, în special din lirica eminesciană, dar şi din poeziile mamei sale, căreia i-a închinat un eseu biografic intitulat „În căutarea Magdei Isanos”. De altfel a preluat şi numele semnând Elisabeta Isanos. Cetăţean de onoare al comunei Udeşti, a vizitat frecvent Casa memorială din localitate, participând la unele ediţii ale Festivalului – concurs „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, destinat descoperirii şi încurajării tinerelor talente. Paradoxal, cum s-a mai întâmplat şi în alte cazuri, urmaşa celor doi scriitori nu s-a bucurat de atenţia meritată din partea criticii literare. A murit în 2018. „Citind-o pe Elisabeta Isanos”, Serghei Coloşenco selectează date utile pentru a-i prezenta realizările. Romanul autobiografic „Cosânzenii” poartă numele satului în care bunicii săi au lucrat ca medici. „Amur” descrie grozăviile deportării în Siberia de gheaţă. „Drumul spre Ombria” este o atentă radiografie a interbelicului românesc. Se fac referiri şi la volumele de versuri şi traduceri. O ultimă „Fantezie” pune în evidenţă 8 titluri din lirica Elisabetei Isanos.
Reconstituind rebusistic activitatea celor trei scritori, Serghei Coloşenco menţine interesul public pentru ceea ce înseamnă veritabilul fapt de cultură într-o lume în care banii şi armele glăsuiesc mai zgomotos decât artele.
ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU
Comentarii