Din timpul zilelelor pământeşti ale Mântuitorului Iisus Hristos omenirea este uimită de zidirea cea nouă a Sa, de Biserică, cea care „naşte de Sus” prin sfintele ei taine o lume nouă şi o omenire nouă – creştinii. Naştere „din apă şi din Duh Sfânt”, …nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu, ce ne înfiază Domnului Savaot, ne lămureşte inspirat sfântul Ioan Evanghelistul. Toate condiţiile necesare în vederea ajungerii la unirea cu Dumnezeu se regăsesc în Biserică, unde toţi cresc în comuniunea spirituală cu Noul Adam – Iisus Hristos, devin fraţi şi mădulare ale Trupului Său, fiind hrăniţi cu Trupul şi Sângele Său, care curăţă de tot păcatul şi stricăciune, pentru a fi „împreună zidiţi spre a fi lăcaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2,20-22). Hristificaţii de toate vârstele şi din toate neamurile, rasele, condiţiile sociale, omenirea cea nouă, „neamul sfânt, preoţia împărătească, poporul agonisit de Dumnezeu” al sfântului apostol Pavel, dobândesc o nouă învecinare: cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu aproapele său, cu sfântul de lângă el.
Despre o învecinare în iubire, jertfă şi răstignire, iertare, blândeţe, bunătate, nevoinţă, pace, îndelungă răbdare, smerenie, pocăinţă, mucenicie şi mărturisire este vorba de fapt. O învecinare întru slujirea doxologică a Euharistiei, a rugăciunii centrale a Bisericii către Tatăl în Duhul Sfânt, pentru care am primit porunca nouă şi expresă de la Domnul Însuşi: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea… Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, …acesta este Sângele meu, al noului Legământ, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Lc. 22, 19-20; 1 Cor. 11, 24). Învecinarea umanităţii cu Dumnezeu prin Fiul Său divino-uman în sânul Bisericii face posibilă transfigurarea umanului, „părtăşia lui la Dumnezeiasca fire”, conform învăţăturii sfântului apostol Pavel, angrenarea întregului corp mistic al lui Hristos în inconfundabila rugăciune a Duhului Sfânt, Care se roagă în noi cu suspine negrăite şi autentifică unicitatea Euharistiei Bisericii apostolice şi dreptmăritoare. Sigur, Dumnezeiasca Liturghie oferă cadrul specific şi duhovnicesc pentru desfăşurarea, slujirea Jertfei euharistice, deoarece însumează cele patru elemente ale cultului primar apostolic, şi anume: „ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (F.A, 2,42).
Ceea ce trebuie înţeles aici în primul rând, subliniază părintele profesor Boris Bobrinskoy, este faptul că nu se poate vorbi despre Biserică fără a ne întoarce deîndată către Euharistie; tot astfel, nu este cu putinţă să ne oprim şi să medităm asupra Euharistiei, uitând, fie doar şi pentru o clipă, că Euharistia este taina, actul constitutiv şi celebrarea comună (nicicând individualistă – n.n), liturghia Bisericii.
Creştinul participă la rugăciunea din Biserică, la Sfintele Taine şi ierurgii, pentru a cere iertarea păcatelor săvârşite, pentru a consolida unitatea organică a realităţii corporale a comunităţii fraterne în Hristos, în acest chip pregătindu-se pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, cuminecându-se cu Sfintele Taine. Credincioşii care merg duminică de duminică, împreună, la Sfânta Liturghie din aceeaşi biserică, se simt din ce în ce mai mult adunaţi în Dumnezeul iubirii treimice, sporind şi între ei comuniunea. Niciun fel de asociaţii, de adunări sau legături nu creează o comuniune atât de adâncă între oameni ca Sfânta Liturghie, făcându-i să depăşească interesele lor trecătoare, care nu pot fi identice, fie că nu se simt ajutoraţi unul de altul în rezolvarea intereselor lor diferite, spune părintele profesor Dumitru Stăniloae în volumul „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”. Din acest motiv de o sfinţenie absolută, realitatea vieţii bisericeşti nealterate de vreo secularizare l-a făcut pe marele avocat şi scriitor bisericesc Tertulian, în secolul al III-lea, să „promulge” bucuria „legii” euharistice Unus Christianusnullus Christianus (un creştin singur nu este creştin).
Dar în rugăciunea rostită în Biserică se vede starea de jertfă a fiecărui credincios, de smerenie şi de îngăduinţă a unuia cu celălalt, în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Sfânta Liturghie încununează rugăciunea creştinului, trebuie amintită şi rugăciunea particulară care continuă după Sfânta Liturghie în viaţa sa şi care, „cu inimă curată” (II Timotei 2, 22) şi „cu nădejde în Dumnezeu” (Psalmul 4, 3), ocupă timpul acestuia. În orice împrejurare ar fi rostită, „rugăciunea înalţă sufletul către Dumnezeu” (Psalmul 24, 1) şi „seara, şi dimineaţa, şi la amiază” (Psalmul 54, 19).
Creştinul trebuie să vadă rugăciunea ca pe o normalitate în viaţa sa, iar prin dialogul cu Dumnezeu, el rezistă pe drumul anevoios către mântuire. În rugăciune sunt prezenţi sfinţii şi îngerii, pentru a-l întări pe rugător. În Filocalie aflăm de la Evagrie Ponticul, un practicant şi un dascăl vestit al rugăciunii, despre războiul duhovnicesc, necruţător şi nevăzut, asupra sfintei rugăciuni euharistice: Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau de faţă împreună cu noi, bucurându-se şi rugându-se pentru noi. Dacă suntem, prin urmare, cu nepăsare şi primim gânduri potrivnice, îi amărâm foarte tare, dat fiind că ei se luptă atât pentru noi, iar noi nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci dispreţuind slujba noastră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul acestora, petrecem cu necuraţii demoni. Roagă-te cu cuviinţă şi fără tulburare, şi cântă cu înţelegere şi cu bună măsură şi vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălţime.
Înfrăţirea, unitatea şi solidaritatea tuturor membrilor Bisericii, care se simt în acelaşi Duh Sfânt „o inimă şi un suflet” (F.A., 4, 32), vecinătatea pascală din Împărăţia euharistică a lui Dumnezeu, ne imboldeşte, ne dă ghes şi sfântă îndrăzneală mărturisitoare să transmitem această stare de har şi în viaţa cotidiană, în prozaicul profesiunilor şi al nesacrelor griji, în primul rând în viaţa de familie.
Familia creştină continuă liturghia de după Liturghie, ea reprezentând mica biserică de acasă, unde armonia părinţilor în transmiterea credinţei şi a rugăciunii către copii evidenţiază marea bogăţie a educaţiei religioase a tinerilor credincioşi. Tata, modelul patern hristic după duhovnic, dar mai ales mama şi bunicii, conform unui consacrat clasament istoric, sunt cei care îndrumă pe copii cum să cunoască şi să practice darul rugăciunii Bisericii, unde să se roage în toată vreme şi tot locul (acasă, în faţa icoanelor, a troiţelor, la şcoală, la plimbare, la bucurie, pentru prieteni şi neprieteni, în necazuri şi decepţii, în boli şi pentru suferinzi, pentru protecţia divină a preoţilor lui Hristos şi a Ţării lor. Pentru că rugăciunea micii biserici de acasă derulează circuitul săptămânal, până la proxima coslujire a Sfintei Liturghii, şi înmulţeşte reciproc harul rugătorilor.
Un stareţ contemporan, destoinic nevoitor, pe nume Samson, îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti să-L roage insistent pe Dumnezeu pentru obţinerea harului rugăciunii. El îi povăţuia să rostească următoarele cuvinte: învaţă-mă, Doamne, să mă rog, căci eu nu ştiu să mă rog. Uneori stareţul Samson mai „divulga” despre taina rugăciunii că se descoperă în timpul Sfintei Liturghii, atunci când ne împărtăşim. El relatat ca despre un alt preot care nu putea să înveţe a se ruga, care în timpul sfintei împărtăşiri cu Sfintele Taine, la finalul citirii rugăciunilor rânduite pentru acest moment îi curgeau lacrimi din ochi, începând să se roage cu căldură: învaţă-mă, Doamne, să mă rog; nu am învăţat încă să mă rog, doar citesc rugăciunile. Apoi, imediat, chipul lui s-a luminat de o lumină nevăzută şi înăuntrul lui s-a deschis o altă gândire şi nu putea să-şi revină. Stătea nemişcat ca un stâlp, părea că-şi pierduse minţile. Şi aceasta pentru că înţelesese ce este rugăciunea. A simţit că a înviat. De atunci plângea continuu. Şi niciodată mu a mai putut să privească Cinstitul Trup fără lacrimi.
Învierea Ta, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, iar pe noi, pe pământ, învaţă-ne cu inimă curată să Te slăvim.
Pr. profesor MIRCEA BEJENAR
Comentarii