Povestea vieţii medicului Vasile S. Cârdei are toate ingredientele literare ale genului confesiv, iar avatarurile unei existenţe dramatice şi cumplita sa experienţă carcerală din perioada comunistă ar putea servi oricând de subiect pentru un scenariu cinematografic.
Un admirabil excurs biografic cu date şi informaţii veritabile descoperim în amplul articol semnat de Vasile I. Schipor în nr. 1/2013 din „Analele Bucovinei”: „In memoriam. Vasile Cârdei (1921-2012). În acelaşi registru evocator cu tonalităţi calde se derulează prefaţa lui Mircea Irimescu (Vasile S. Cîrdei: un om, un veac, o viaţă) şi un studiu introductiv al Elenei Paşcaniuc (Medicul Vasile S. Cârdei şi colecţia sa de folclor) la cartea medicului literat: Colecţie de folclor medical de pe Valea Sucevei, „De plămădit inimile” (Editura „Lidana”, Suceava, 2022).
De altfel, bucovineanul Vasile S. Cârdei a fost nu numai un medic dedicat carierei şi un patriot exemplar, dar şi un talentat scriitor. În acest sens sunt relevante atât lucrarea monografică despre satul natal (în colaborare cu George Muntean) – Bilca, o aşezare pe Valea Sucevei. Privire istorică (Suceava, Centrul Judeţean al Creaţiei Populare, 1971), precum şi volumul Visuri şi temniţe. Memorii (Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca „Mioriţa”, 2006), o copleşitoare descriere a unui timp istoric trăit cu intensitate şi totodată o mărturie terifiantă din universul concentraţionar comunist: „Numai cine a trăit în miezul acestor evenimente îşi poate face o idee despre enorma tragedie prin care a trecut tineretul român, în special. Dacă priveşti un tablou de Goya şi spui că este ireal, absurd, aşa se întâmplă cu cel neavizat când ascultă tragediile petrecute în închisori”.
În vremea copilăriei sale, lumea mirifică a satului patriarhal era izvor de bucurie şi încântare: „traiul era molcom, fără grabă, cu bătrâni şi nepoţi înşiraţi pe laviţele din ogradă, la snoave şi la joacă în ceasurile de seară”. Anii de învăţătură au fost însă marcaţi de lipsa susţinerii materiale, astfel încât, deşi elev eminent, a fost nevoit să treacă prin mai multe şcoli, la Cernăuţi, la Siret şi Rădăuţi: „Liceul de 8 ani l-am făcut în numai 6, o muncă susţinută cu o voinţă de fier şi mi-a adus numai bucurii. A treia mare cotitură din acea vară din 1942, examenele pentru ultimele clase de liceu, bacalaureatul şi admiterea la medicină”.
Vicisitudinile războiului, persecuţiile politice, anii de recluziune au făcut ca abia în 1966 să obţină diploma de medic, profesând la Brodina, Falcău, Frătăuţii Vechi şi Rădăuţi până în 1987: „După atâţia ani de suferinţe, chinuri şi muncă profesională priveam cu tristeţe la trecutul meu brumat de vise şi speranţe, şi în tinereţea mea n-am crezut niciodată că voi ajunge să fiu şi pensionar”.
În ciuda grelelor încercări la care a fost supus, căci securitatea nu l-a slăbit nicicând din vedere, şicanându-l cu anchete şi ameninţări, intelectualul care găsea în cărţi „cea mai sublimă desfătare” se preocupă să scoată la lumină tezaurul folcloric din lumea satului pe care o cunoştea atât de bine, având o relaţie aparte, spirituală cu această comunitate.
Culegerile sale folclorice sunt rodul unei întreprinderi generoase, menite să surprindă, odată cu credinţa populară în practicile terapeutice empirice, plasticitatea şi fantezia lexicală a textelor. Vasile Cârdei a fost interesat de descântece încă din perioada când pregătea, împreună cu George Muntean, monografia satului Bilca, observând caracterul polivalent, sincretismul şi diversitatea acestui fenomen cu valenţe psihologice şi estetice: „însoţite de cuvinte, frânturi de frază sau versuri care, spuse sacadat sau insinuant, produceau o stare lăuntrică ce putea apoi influenţa asupra reordonării unilaterale a forţelor psihice în direcţia voită. (…) Fiind expresii ale unei mari fantezii, asociind produse ale mediului ambiant cu felurite fantasme, acestea au sfârşit prin a se constitui în fragmente lirice, câteodată de impresionantă frumuseţe”.
Într-o analiză aplicată şi riguroasă asupra întregii colecţii, Elena Paşcaniuc remarcă îngemănarea limbajului poetic, gestual şi obiectual, semnalând tehnicile magice pentru fiecare categorie inclusă în carte: „descrierea practicii magice; numărătoarea magică; utilizarea formulelor enumerative; nararea acţiunii, a ritualului magic; invocarea forţelor benefice lecuirii (sfinţii, Maica Domnului, Dumnezeu)”, precum şi strategii ale comunicării directe (discursul incantatoriu), obiecte ale instrumentarului magic (apa, cărbunii etc), concluzionând: „Scopul final al «exorcizării discursive» este restaurarea echilibrului afectat, normalizarea existenţei”.
În ce mă priveşte, lectura acestui volum m-a determinat să revăd paginile memorialistice ale autorului în care acesta dezvăluie „celor ce vor să ştie ce a fost odată” fără menajamente de circumstanţă, adevărul despre „cea mai crâncenă pagină de istorie” cu date şi nume ale martirilor, dar şi ale slugilor regimului. Aşa am aflat că ţăranul (bunic) Toader Muntean din Bilca i-a fost tovarăş în detenţie, dar şi despre personaje cu un trecut securistic din târgul Rădăuţilor. Totodată, în cuprinsul colecţiei consistente a descântecelor culese îndeosebi din satele de pe valea Sucevei, cu insolite denumiri populare (de albeaţă, de beşică, de gâlci, de obrintit, de junghi, de orbalţ, de rujă, de ulcior, de spariet), am recunoscut alt fel de „informatori”, păstrători ai tradiţiei din Vicovul de Jos, precum Domnica Rotar, Reveca Motrescu, Elena Pleşca, Maria Chifan, Alexandrina Muntean, Valeria Pârghie, Glicheria Calancea, cu o menţiune specială pentru Maria Ţugui (poreclită Huzurica) de la care transcriem acest „descântec pentru rujă”: „S-o pornit Sf. Vasile la arat/ Cu patru boi/ Roşii, paroşii,/ Cu plugu roşu, paroşu,/ Cu sania roşie, paroşie,/Cu trei oameni roşii, paroşii./ O arat, o samanat,/ Cum nu s-o ales nimic din aratură,/ Aşa să nu se aleagă nimic din rujă./ Amin, soare şi senin./ Descântecul de la mine/ Şi leacul de la Dumnezeu./ Să rămână curat şi luminat,/ Ca Maica Domnului care ne-a făcut/ Şi Dumnezeu care m-a văzut.”
Elena Paşcaniuc se raliază opiniei etnologului Silvia Ciubotaru, după care „cea mai importantă culegere de descântece, reprezentativă pentru ţinutul dintre Carpaţi şi Prut, cu valoare de model în domeniu” este monografia alcătuită de Lucia Cireş şi Lucia Berdan, Descântece din Moldova (1982). Acest lucru nu scade însă semnificaţia acestei contribuţii notabile, prin faptul că în colecţie putem descoperi „descântece vechi, cu valoare folclorică şi lingvistică”, iar „tipărirea cărţii este gestul de iubire prin care familia, urmaşii doctorului Vasile S. Cârdei (…) răspund astfel speranţelor acestuia că munca lui pe tărâmul culturii tradiţionale nu va fi în zadar”.
VICTOR IOSIF
Comentarii