Maître Bovary c’est moi!

(…Dar fiecare cu doza lui de naivitate şi, totodată, de speranţă!)

Poate că acum un an povesteam (şi) despre un sucevean cu apartament la parter, gospodar care şi-a gospodărit frumos spaţiul verde aflat în faţa celor trei ferestre ale dumnealui, cu iarbă pe socoteala sa, cu flori, cu… Foarte frumos! Dacă se întâmpla să te opreşti să le priveşti, îndată ieşea gospodarul la o fereastră ca să-ţi spună, destul de vehement, să te plimbi mai departe: ce te zgâieşti tocmai în gospodăria sa?! În care, gospodar de felul său, adăugase instalaţie de bătut covoare, instalaţie de legănat copii (doar ai săi, fireşte!), masă cu scăunele unde să-şi odihnească tinereţile şi, eventual, bătrâneţile părinţilor, socrilor, invitaţilor poftiţi la un grătar gospodăresc de weekend („Ce te zgâieşti aici?! Hai, plimbă ursul!! Mişcareee, băiete, că acum te alerg!!!”). Era doar un exemplu de circumstanţă, nicidecum nu-i singurul ins din urbe care procedează astfel, cel puţin după „principiul” potrivit căruia locatarul de la parter (e ăla care) decide. Dar uite că deunăzi, altundeva, văzui cum două venerabile doamne de la etaj îşi clădesc sub ferestre un asemenea ţarc încât nu m-aş mira dacă, îndată, ar zice că acolo e, de fapt, cetatea Sucevei.

(Prin urmare sunt contrariat că vicele Harş crede că… toţi ne dorim un oraş curat. Ba nu, dle Lucian, destui şi-l doresc aşa cum îl vor ei, nu ca matale, zicând: Maître Bovary c’est moi!!!)