După frecventele apariţii editoriale – romane, proză scurtă, critică şi istorie literară, oferite cititorilor cu o ritmicitate anuală, în acest secol şi mileniu – , scriitorul Gheorghe Postelnicu (care a mai fost pomenit în „Crai nou”) nu mai poate surprinde sub aspectul prolificităţii, vredniciei creatoare şi profunzimii demersurilor literare. Noua lui carte, materializată ca adevărată performanţă (inclusiv) de încadrare în scurtul interval de timp planificat, uimeşte însă prin câteva trăsături şi detalii frapante.
Ea este dedicată, la centenarul naşterii (24 mai 1923), lui Ion Caraion, căruia, cu precizarea că a devenit prototipul lui Victor Petrini din cunoscutul roman al lui Marin Preda, îi reconstituie drama întregii existenţe ca fiind a „celui mai iubit şi mai detestat poet român”. Sub titlul „O pată de sânge intelectual. Ion Caraion. Povestea vieţii”, care, în prima parte, preia chiar o zicere aparţinând celui omagiat, se regăsesc „ţesute” armonios, într-un întreg generos, extrem de ofertant, un destin excepţional, mai multe epoci (trei dictaturi) şi lumea literară marcată de acestea. În prim-plan se află, fireşte, personalitatea neobişnuită a scriitorului evocat, deţinut politic pe parcursul a 11 ani, „scriitorul de o forţă artistică ieşită din comun, omul cu o existenţă dramatică, strivit de istorie.” (p.115). În desfăşurarea scrierii, după cum recunoaşte autorul însuşi, „Peste tot şi peste toate pluteşte amintirea nemuritoare a celui mai nefericit scriitor român…, poetul generaţiei pierdute, poetul infernului cotidian, omul mutilat de istorie, fiinţa tragică a Gulagului românesc.” (p.114).
În cele aproximativ 120 de pagini, cititorul va întâlni şi va aprecia – pe lângă bogăţia de informaţii semnificative provenite din surse… vii, livreşti şi din / despre opera cercetată – evaluări ale faptelor şi atitudinilor subordonate conştiinţei celui neîmpăcat cu nedreptăţile regimurilor politice suportate şi, cum era de aşteptat, estimări personale competente ce ţin de domeniul criticii şi istoriei literare, precum şi aprecieri de valoare consacrate prin nume notorii ale acesteia din urmă.
În condiţiile imposibilităţii asumate a acoperirii adecvate, într-un comentariu, a tuturor aspectelor relevante, oricât de meritorii pentru semnatarul volumului, încercarea de faţă dă curs doar câtorva care se insinuează atenţiei cu puterea evidenţei (probabil, altele pentru fiecare cititor). Astfel, prioritară în reliefarea atuurilor pe care le întruneşte cartea dedicată scriitorului cu origini buzoiene (satul Ruşavăţ) ar putea fi arta evocării şi a reconstituirii. Ea susţine şi demonstrează, în numeroase pagini, contexte şi modalităţi, originalitatea scriiturii întregului demers creator. De la coperta care se supune, prin elemente specifice (nu doar prin titlu, ci şi grafic), aceluiaşi deziderat, continuând cu sintagmele aşezate în fruntea celor 9 capitole (scurte şi cu potenţial metaforic; lor li se alătură un Cuvânt înainte semnat de Passionaria Stoicescu, un Prolog, un Epilog şi o Postfaţă) şi ajungând până la nivelul frazelor şi cuvintelor, plasticitatea fără ostentaţie se păstrează ca trăsătură larg acoperitoare. Mai sus invocata artă a reconstituirii devine şi mai izbitoare în secvenţele în care cel ce se apleacă asupra faptelor, suferinţelor, atitudinilor lui Ion Caraion cunoaşte şi exprimă trăiri şi stări autoinduse empatic de apropiată factură şi intensitate cu ale celui vizat. Amănunte ale peisajului şi ambianţei sunt uneori sugerate aşa cum ar fi făcut-o altădată personajul real. „După câteva ore de lectură şi de scris îşi rătăcea paşii prin luncă, de unde se ridica o aromă vegetală. Ce amintiri fericite vor fi pârâul, ca şi chipul mamei, ca şi ţârâitul greierului din tindă!”(p.23) De altfel, atât cât mai ajută memoria, revine în minte existenţa unor pasaje asemănătoare ca factură în lucrări anterioare dedicate de Gh.P. lui Vasile Voiculescu şi peisajului geografic şi sufletesc al Pârscovului de unde ambii provin.
O a doua observaţie este înrudită cu cea de mai sus, fiind sugerată în subtitlu. Cine se poziţionează în frunte ca drept de paternitate asupra alcătuirii livreşti: istoricul literar sau prozatorul? Pentru contribuţia celui dintâi, argumentele ar fi superflue, dată fiind abundenţa de informaţii şi de referinţe biografice şi istorice prin care se recompun epoci (politice), lumi scriitoriceşti influenţate de acestea, ca şi perspective critice asupra eroului cărţii. Uneori, textul lasă impresia trecerii line, din proză spre structuri de relatare apropiată de cea ştiinţifică, prin faza intermediară a eseului. Formaţiuni dintr-o sintaxă a clarificărilor se iţesc adesea, pentru o acoperire semantică amplă, în triplete ale unor precizări sau caracterizări: „şi-a pierdut libertatea, copilăria, elanurile. Se consola cu poeziile din manuale, memorate, recitate, murmurate.” (p.19). La fel de binevenite sunt şi asocierile mai bogate ale determinării, cu patru ori mai multe componente: „veleitari notorii, trufaşi, naivi, semidocţi” (p.32). Aceleaşi obiective clarificatoare şi de cuprindere cvasitotală a problematicii abordate sunt, se pare, împlinite de istoricul literar dublat de prozator chiar după modelul stilistic frecventat şi de Ion Caraion, prin impresionante dezvoltări retorice ale unor interogaţii: „Cum descurajezi impostura, obscurantismul şi arivismul, vorbăria şi oportunismul? Cum să împuţinezi minciuna, avertizând naivii? Cum să ridiculizezi şabloneria, salamalecurile, histrionismul, să corectezi deformări de judecată şi să relegi judecăţi pe care atât evoluţia timpului, a bunului-simţ, minima rectitudine morală şi minimul instinct de verticalitate le destituie şi infirmă?…”(p.45) Şi tirada întrebătoare continuă cu încă trei fraze având finalul aflat sub acelaşi semn de punctuaţie şi la fel de consistente etic.
Pentru prozator, dovezile, materializările lexical-sintactice şi de expresivitate ale talentului au fost cumva anticipate şi prin invocarea artei reconstituirii. Ele se multiplică însă la nivelul frecventării de către Gh.P. a unui fond lexical cu sclipiri de prospeţime şi originalitate a asocierilor, cuvintele izbutind să transmită convingător nu doar idei, ci şi stări subtile sau reacţii ale conştiinţei şi sufletului în faţa încercărilor dramatice, nedreptăţilor şi potrivniciilor de tot felul aglomerate în destinul celui ce a supravieţuit miraculos regimului de tortură sălbatică din închisorile comuniste.
Evident, falsa dilemă „prozator sau istoric literar” se rezolvă de la sine în urma oricărei lecturi oneste: aflate într-un echilibru judicios, rodnic şi…admirabil, cele două ipostaze se armonizează fericit spre binele întregului edificat printr-o strădanie creatoare de o intensitate uimitoare de numai câteva luni. Această remarcă permite şi înaintarea către ultima componentă a comentariului de faţă (care, e de recunoscut, are atingere mai degrabă cu autorul cărţii, decât cu cel căruia aceasta este consacrată la centenar).
Pe parcursul lecturii generoase în provocări ale gândirii, nu doar ale imaginaţiei, şi-au făcut loc şi câteva nedumeriri sau semne de întrebare. Anumite discontinuităţi ori neregularităţi cronologice, de pildă, le-am regăsit contracarate în text prin formulări de genul: „Să recapitulăm…” (p.73); „Revenim la odiseea deţinutului politic…” (p.78). În acelaşi timp, pentru oricine deţine oarece cunoştinţe despre „împricinatul” (devenit oarecum, aici) fără vină ar putea intriga faptul că anumite controverse vizându-i personalitatea au fost abordate preferenţial pe partea luminoasă, cea acuzatoare fiind pusă tangenţial pe seama apucăturilor şi invidiei unor… detractori. A fost motivul pentru care şi-a făcut loc ideea opţiunii auctoriale mai degrabă către profilarea din cuvinte a unei statui decât a unui portret cuprinzător şi fidel. Cea dintâi – se ştie – are îndeobşte determinări de cinstire şi celebrare, de înălţare pe soclu în toată solemnitatea întruchipării, fiind ignorate eventuale greşeli ale omului reprezentat. Pe de altă parte, portretul lui Ion Caraion, în orice transpunere obiectivă, nu poate fi însă decât bogat în trăsături de înaltă acuitate expresivă, măcar în virtutea necesităţii impuse de configurarea destinului tragic prin pătimirile care eclipsează sugestiile răuvoitoare. De altfel, în carte domină perspectiva estetică şi cea asupra acestor pătimiri, fiind „uitată” cea etică, pe care au accentuat-o istorici literari şi…documentele. „Tuşe” verbale de luat în seamă dacă vrem să „vedem” totuşi portretul se regăsesc în diferite pagini, dar cele mai pregnante se află spre final: „Spirit coroziv, polemist clocotitor, necruţător (…), tăios ca scriitor şi ca om, morocănos şi ciudat, cum l-au considerat puţinii prieteni, entitate a subteranei, deprinsă cu tortura şi întunericul, exilatul permanent, cum l-au taxat detractorii… Combativitatea şi spiritul polemic, supărările şi bucuriile îi electrocutau până la scurtcircuitare atitudinea, excluzând însă cinismul, vulgaritatea şi răutatea.” (p.115). Cu riscul repetării, s-ar putea spune că şi cea de a doua dilemă se rezolvă „amiabil” între creatorul statuii şi cel al portretului, ambele posibile intenţii fiind fericit onorate.
Surpriza – care le întrece pe toate celelalte prilejuite de carte – a venit odată cu Postfaţa pe care autorul o deschide cu o mărturisire: „Sperăm ca cititorii (…) să găsească suficiente justificări pentru fraternizarea noastră cu subiectul…” (p.115). Aşadar, „fraternizarea” (nu se putea opta pentru un cuvânt mai potrivit!), ce poate fi resimţită pe parcursul lecturii şi astfel recunoscută, dă seamă asupra motivaţiei afective – mai degrabă prielnică lucrării – sub ale cărei auspicii s-a conturat (la centenar!) întreprinderea literară originală. Ea îşi găseşte multiple justificări temeinice, credibile. Nu doar în apartenenţa la acelaşi bazin spiritual marcat puternic (şi) de Vasile Voiculescu ori Ion Gheorghe, cărora Gh. P. le-a consacrat volume substanţiale, ci, mai ales, în admiraţia faţă de înaltele performanţe ale poetului, prozatorului, traducătorului, editorului şi jurnalistului Ion Caraion, care s-a dovedit „poet în toate” (p.116). Ar fi de menţionat, în acelaşi context, nişte înrudiri temperamental-caracterologice şi afinităţi elective, cum ar fi nonconformismul, reacţia prin dezvăluire, împotrivire şi revoltă faţă de orice fel de injustiţie şi incorectitudine socială, ca şi faţă de ierarhizarea creaţiilor şi creatorilor în temeiul altor criterii decât cele valorice.
S-ar putea termina acest comentariu – şi chiar o facem – cu o trimitere la cele 4 pagini de final care, sub titlul „În loc de… POSTFAŢĂ”, definesc propria lucrare mult mai direct, mai pertinent şi mai convingător decât orice încercare critică despre „Povestea vieţii” lui Ion Caraion. Mărturisirile de încheiere ale lui Gheorghe Postelnicu dezarmează, dezumflă orice pretenţie de simţ critic şi aruncă şi cele câteva observaţii de mai sus în sfera… inutilităţii. Iată, în compensare, doar câteva elemente din acest „arsenal” al sincerităţii şi modestiei, ele alăturându-se pomenitei „fraternizări cu subiectul”: „Nefiind o lucrare ştiinţifică, ci una totalmente artistică, nu am împovărat-o cu un aparat critic sau cu obositoare trimiteri la subsol.”; „ne-am aflat de câteva ori în situaţia de a alege între informaţia furnizată de memoria urmaşilor şi cea aflată în însemnările personajelor.”; „Muncind contracronometru (…), ni se vor trece cu vederea un anumit grad de… dezordine artistică şi aparenta subestimare a surselor”. Mai e ceva de spus? Da: pentru cititorii cărţii, răsplata efortului este certă.
I.NEDELEA
Comentarii