Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni l-a aşezat la loc de cinste pe academicianul, de două ori primarul urbei de pe Şomuz şi prefectul judeţului Suceava, nimeni altul decât Artur Gorovei. De numele său se leagă apariţia revistei de folclor „Şezătoarea” (clădirea stă încă în picioare în plin centrul oraşului), cu un parcurs şi ceva întreruperi între 1892 şi 1929, totalizând 25 de volume, o zestre spirituală de excepţie. La acestea, se adaugă lucrări de mare valoare, precum Cimiliturile românilor (1898), Descântecele românilor (1931), Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915) şi, desigur, Ouăle de Paşti (1937), preocupare în premieră privitor la obiceiul încondeierii ouălor. Cătălin Ciolca („un valah, prieten şi colaborator al nostru, aruncat de valurile vieţii prin părţile Sucevei pentru o vreme, poetul Cătălin Ciolca, se vede că s-a cufundat, poate fără s-o fi ştiut şi vrut, în apa fermecată a cristelniţei acestui ţinut” nota cu nereţinută satisfacţie Grigore Ilisei în prefaţa intitulată Oameni şi locuri), în volumul său Cartea Fălticenilor, de la A la Z, atrage atenţia că A. Gorovei „a scris, de asemenea, excelente pagini memorialistice (Alte vremuri – 1930), cele mai multe încă inedite (pentru încă câteva volume…)”.
Şi nu e deloc întâmplător că doi intelectuali iaşioţi ce se completează admirabil, Liviu Papuc şi Olga Iordache, s-au cufundat în aceeaşi cristelniţă pentru a cerceta şi a scoate la lumină o seamă de inedite, alcătuind pe seama lui A. Gorovei volumul Vânturând Ţara, apărut la Editura „Junimea” din Iaşi, în 2022. Cartea beneficiază de un excelent text lămuritor (O voce a Memoriei), semnat de cunoscutul istoric Ştefan S. Gorovei, nepotul lui Artur. Cei doi harnici truditori adaugă, în finalul Notei asupra ediţiei, spre ştiinţa contemporanilor: „Adunate pentru prima dată într-un volum, scrierile de călătorie ale iscoditorului Artur Gorovei vor pune în valoare, în beneficiul lectorilor de astăzi, nu numai frumuseţi ale ţării, ci şi elemente de viaţă socială mai puţin cunoscute sau fapte ale trecutului rămase ascunse până acum”. Şi au dreptate, căci A. Gorovei, mânat de o uimitoare curiozitate, a „vânturat” Ţara şi a consemnat cele văzute, trecându-le prin filtrul cunoştinţelor sale din varii domenii. Scriind, de exemplu, despre vestitul iarmaroc anual de Sf. Ilie din Fălticeni, autorul, după ce trece în revistă aspecte mai puţin plăcute, ajunge la o concluzie pozitivă: Iarmaroacele au şi o parte bună: servesc la răspândirea culturii în pătura de jos. Unde ar putea un ţăran să vadă un elefant, o cămilă, un crocodil (…)? Apoi în iarmaroc se întâlnesc oameni din diferite părţi ale ţării, se fac cunoştinţe, se află lucruri încă neştiute, se schimbă idei.
Vizitând locurile încărcate de istorie naţională, cum ar fi Baia, fosta capitală a Moldovei – dr. Costică Asăvoaie semnează, în „Caiete de Volovăţ. Revistă de teologie şi cultură a Parohiei Volovăţ”, nr.1/2021, un articol cu titlul Prima reşedinţă domnească a Ţării Moldovei, în care autorul mută prima capitală mult mai la nord, scriind: „(…) cel puţin în cadrul oraşului Baia, elementele păstrate care să semnaleze aici existenţa primei reşedinţe a domniei Ţării Moldovei sunt extrem de sărace în raport cu cele de la Volovăţ” –, călătorul deplânge vandalizarea mărturiilor trecutului încărcat de glorie românească, ceea ce se întâmpla şi în partea Moldo-Bucovinei, de data aceasta în Suceava, aspectele întâlnite aducându-l la disperare: De s-ar scula Ştefan cel Mare din mormânt, să-şi vadă Capitala!… Vechea lui mitropolie, cu moaştele Sfântului Ioan, e înconjurată de un cerc de murdării; vechea cetate, cu zidurile-i colosale, a fost pângărită de barbarii care şi-au făcut din pietrele ei cârciumele infecte, în care se otrăvesc românii, şi zărăfiile în care-şi găsesc ruina. Şi, într-o vreme, cetatea aceasta era stavila de care se frângeau duşmanii românilor!… În schimb, are doar cuvinte de laudă privitoare la Muzeul de la Târgu-Jiu, opera Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj, societatea respectivă având în vedere conservarea artei naţionale şi dezvoltarea industriei casnice. Cum, la ora vizitării, clădirea avea nevoie de intervenţii salvatoare, vizitatorul moldovean, cunoscând duhul vremii, îşi exprimă scepticismul (duhul acesta se vântură şi azi prin Ţară?): Să se mai refacă Muzeul Gorjului, nu-i nici o speranţă. Oamenii de astăzi au alte preocupări: fac bani, cu orice preţ, fără nici un scrupul.
Şi dacă, în vreme ce călătoreşte spre Cernăuţi şi apoi spre Hotin, remarcă existenţa drumurilor bune şi gentileţa prefectului Virgil Popovici, călătoria de la Târgu Frumos la Botoşani devine un adevărat calvar. A. Gorovei e neplăcut surprins de faptul că la Botoşani nu-s hopuri, nu-s ochiuri de apă (…) Sunt adevărate gropi, sunt veritabile lacuri de glod, lacuri mazuriene, în toată puterea cuvântului. Dincolo de Carpaţi, la Bistriţa (locuitorii de aici îl recunoşteau cândva pe domnul Moldovei, Petru Rareş, ca stăpân), e impresionat de eleganţa unui restaurant şi a unei cafenele, e amuzat de unele firme, precum „Prăvălie mestecată” (cu lucruri felurite) şi e indispus de un preot român unit care face pe ştrengarul pe lângă o fată. La Braşov vizitează Biserica Neagră (taxă de zece lei, fără bilet), e încântat de satul săsesc Codlea, a cărui înfăţişare îl îndeamnă la o necesară reflecţie: Închişi între zidurile lor, oamenii aceştia au şi sufletul închis. Şi te întrebi: sunt ei cu sufletul închis din pricina modului în care-şi construiesc locuinţele, aşa ca vecinul să nu ştie ce se petrece în curtea de alături, sau starea lor sufletească a determinat arhitectura caselor lor? E de meditat şi astăzi: vor fi fiind aceştia pionierii atomizării?, având în vedere că în Şcheii Braşovului, cu străzi înguste, locuinţele sunt construite de oameni sociabili, pe care nu-i îngrozeşte gândul că vecinul va putea privi în ogradă.
Dincoace de munţi, pe valea Bistriţei, Gorovei are neplăcuta surpriză să dea peste doi tăuraşi de Bucureşti, complet goi, veniţi aici ca mesageri ai virusului… civilizaţiei (n-are sorţi să fie eradicat!), consideraţi de femeile din partea locului cu minţile plecate la păscut. Nici autorul nu-şi poate reprima indignarea: Un întreg sistem de imoralitate oficială, întreţinut cu impozitele noastre, este văzut cu ochi buni, încurajat de acei a cărora datorie ar fi să puie stavilă desfrâului ce se împânzeşte, ca paianginea, peste toată întinderea ţării. Ce ar mai zice acum autorul-călător, dacă spectacolul de atunci a fost catalogat ca hidos, aparţinând Sodomei.
În sfârşit, la un scriitor atât de sobru, apare undeva şi un moment ilar dintr-un restaurant din Călăraşi. Aici, într-o aglomeraţie infernală, propagandiştii oficiali au năvălit ca lăcustele. La o masă candidatul oficial, o figura de Hristos cu barbă căruntă, e răstignit între doi făcători de deputaţi: prefectul şi comandantul jandarmilor; doisprezece apostoli, propăvăduitori de cuvântul Domnului, completează ansamblul.
În călătoriile sale, A. Gorovei îşi exprimă de fiecare dată atitudinea sa de om cultivat faţă de cele văzute, poziţia scriitorului fiind de veritabil patriot. Uneori, autorităţile primesc note, trecându-le în rândul corigenţilor, iar autorul trece de la melancolie la tristeţe, dacă nu cumva la indignare şi repulsie, ori de la mulţumire la admiraţie, sentiment ce se cuvine şi celor ce au stat zile întregi să culeagă textele din vechile publicaţii şi să le aducă la forma agreată de prevederile Academiei Române. Cu pioasă recunoştinţă, le repetăm numele, în ordinea din caseta editorială: Liviu Papuc şi Olga Iordache. Nu poate fi omisă, desigur, colaborarea lor cu istoricul şi „generosul profesor Ştefan S. Gorovei, care a efectuat revizuirea textelor şi a adăugat utile note de subsol”.
Comentarii