Cu sufletu-i deschis, vesel, „veşnic tânăr şi ferice”, vorba lui Eminescu, îndrăgitul cântăreţ Gheorghe Puiu sau cum obişnuim să-i spunem noi, prietenii, Gică Puiu, membru şi solist al Corului Regional „Dragoş Vodă”, ne încarcă cu energie din aura sa pozitivă ori de câte ori îi auzim vocea melodioasă, nu încetează să afirme că-i „Român din Bucovina”, plângând soarta nedreaptă şi vitregă a românilor înstrăinaţi de Patria-mamă, când, în 1775, austriecii au trunchiat neamul, despărţind aproape pentru un secol şi jumătate satul în două prin graniţa pusă în Poieni – Poieni-Bucovina şi Poieni-regat, la fel precum „eliberatorii” sovietici în 1940 au instalat sârma ghimpată în inima Bucovinei ruptă în două, românul trăind mereu cu speranţa în credinţa că va veni o zi şi Mama îşi va aduna puişorii laolaltă sub aripa protectoare a Ţării, va cădea „zidul chinezesc”, sârma ghimpată ce desparte un neam de acelaşi sânge, ce înstrăinează fraţi şi surori.
Vocea-i măiastră şi dragostea pentru cântec le-a moştenit de la tatăl Ion, care cânta foarte frumos, fiind pasionat mai ales de romanţe. Astfel, prin cântec, îşi alina tatăl său durerea înstrăinării de Ţară, după anexarea de către sovietici a Bucovinei. Anume tatăl său a fost acela care i-a încurajat urcuşul spre culmile muzicii. Mai întâi Gheorghe şi-a cumpărat o armonică, apoi un acordeon, cântându-le consătenilor la toate petrecerile. A învăţat să cânte singur la trompetă şi la vioară, dar visul lui Gică era să devină mare artist.
Până la armată a activat şef de club în satul Stăneşti, apoi în satul natal Poieni-Bucovina. Fără studii muzicale, dar cu har de la Dumnezeu, chemat să-şi facă serviciul militar în termen şi observându-i-se talentul şi vocea inegalabilă, chiar de la bun început a fost inclus în ansamblul unităţii. Apoi, susţinând cu brio concursul pentru solist în Ansamblul militar de cântece şi dansuri al districtului Transcarpatic, timp de aproape trei ani, cât a făcut armata, a concertat în întreg imperiul sovietic. Îmbrăcat în haine naţionale româneşti, pe care i le-a trimis mama, Gică Puiu întotdeauna încheia programul de spectacole cu „Hora codrului” sau cu „Foaie verde şi-o sipică”. Îndrăgostit de doine şi balade, prin cântece mai mult vesele, deoarece publicul nu-i înţelegea limba, aducea la inima spectatorilor răscolitorul dor românesc, fiind apreciat şi aplaudat.
Cum numai s-a demobilizat, a plecat la Chişinău să-şi încerce norocul, doar visa să devină artist în toată legea. Iar norocul i-a zâmbit să ducă faima cântecului românesc în renumita Capelă corală academică „Doina”, în jurul căreia roiau nume de rezonanţă precum Valentina Cojocaru, Nicolae Glib, Zinaida Julea, Nicolae Sulac, Tudor Chiriac etc.
Soarta însă l-a determinat să se întoarcă Acasă, în Bucovina. A activat o perioadă în Ansamblul Bucovinean al lui Andrei Kuşnirenko, în cadrul Filarmonicii din Cernăuţi. Dăruit cu voce melodioasă şi talent, chiar dacă sufletul îi plângea, în faţa spectatorilor întotdeauna apărea vesel, aducându-le veselia cu zâmbetul pe aripile bucuriilor.
N-a adunat bogăţii, ave-rea cea mai mare îi sunt copiii, nepoţii, prietenii. La întreprinderea de producţie a Societăţii nevăzătorilor din Cernăuţi s-a împrietenit cu Vasile Vindereu, dirijorul Corului „Dragoş Vodă”. Vocea şi experienţa sa profesională l-au determinat pe maestrul Vasile Vindereu să-l invite pe Gică Puiu să cânte în această formaţiune artistică, alături de aceşti bravi români cu inimă română şi Tricolorul în suflet.
Adevărul e că Dumnezeu l-a binecuvântat cu cele mai nobile calităţi omeneşti şi artistice, încât şi după renunţarea la o scenă mare a ajuns cunoscut, iubit, aplaudat şi apreciat nu numai în Bucovina şi nu doar de români, ci şi de ucraineni, care îl solicită să evolueze ca solist în formaţiunile lor artistice. Om bun, generos, artist talentat, nu refuză nimănui. Pe parcursul anilor l-am avut şi-l avem alături la toate manifestările organizate de publicaţia „Zorile Bucovinei”. Cu sufletu-i nobil, deschis, vesel, ne adună în inimi dorul cu bucuriile, tristeţile şi durerile neamului nostru românesc.
FELICIA NICHITA-TOMA,
„Zorile Bucovinei”, Cernăuţi
Comentarii