Propoziţia aforistică din titlu îi aparţine prinţului Mîşkin din romanul Idiotul al lui F. M. Dostoievski, celebrul şi controversatul, în acelaşi timp, romancier rus, a cărui lotcă s-a tot învârtit captivă între apele tulburi ale contestării şi cele tihnite ale credinţei. Cuvintele profetice îşi au, desigur, izvorul în Geneză, capitolul întâi, versetul 31: „Şi a privit Dumnezeu toate şi iată erau bune foarte”. Superlativul absolut din finalul frazei are o largă deschidere şi spre… frumuseţe, spre categoria estetică a Frumosului. Acelaşi prim capitol biblic dă seamă ceva mai devreme (vs. 26) despre faptul că omul a fost zidit de Însuşi Pantocratorul: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!»” Aşadar, chipul omului, făurit de mâini dumnezeieşti, nu putea fi decât frumos (aici avem în vedere în primul rând sufletul), corespondentul frumuseţii Edenului (caracterizat, în primul rând, prin inexistenţa germenului distrugerii), unde a fost aşezat întru desăvârşirea asemănării. Ar trebui să fim convinşi de ceea ce spunea Nichifor Crainic în Nostalgia Paradisului: „Omul (…) a fost creat pentru a fi înger în trup, adică spirit exprimat în formă materială şi materie exprimată în formă spirituală.”
Cel ce devenise, prin proprie voinţă, urâciunea superlativă şi stăpânul minciunii, luând înfăţişarea şarpelui şi purtând imaginea propriei catastrofe, i-a împins pe primii oameni spre cel de-al doilea dezastru universal: „Dumnezeu a zis El, oare, (esenţial acest dubitativ în gură şerpească!) să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Facerea 3, 1) şi, de data aceasta, hotărât: „Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3, 4). Diavolul, cel ce şi-a anulat posibilitatea mântuirii, chiar dacă totuşi „crede şi se cutremură” (Iacov 2, 19) a adus urâţirea omului, căderea din nemurire în istorie, când toate s-au întors împotriva lui. O singură mângâiere i-a rămas: promisiunea restaurării prin venirea lui Hristos-Dumnezeu pe pământ pentru o nouă creaţie spirituală, pentru refacerea frumuseţii omului pe temelia libertăţii acestuia. În situaţia aceasta de excepţie, când Iisus S-a coborât să înţelepţească omenirea, să pătimească de bună voie, să învieze şi să ne lase Evanghelia crucii şi a iubirii, ar trebui ca fiecare dintre noi să se socotească un „fiu risipitor”, cel dintâi păcătos dintre păcătoşi. Viaţa noastră nu este nimic altceva decât pregătirea pentru moarte, cu gândul că Mântuitorul n-a fost răstignit de cei de pe Golgota, ci au făcut-o păcatele noastre, iar Fiul Omului, cusut pe cruce, este expresia iubirii divine. În felul acesta, crucea a devenit singura cale către mântuire, calea omului ca persoană, ca subiect încărcat de frumuseţe în libertatea conştientizării, păzirii şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. E vorba, în definitiv, de persoana ce nu este pe deplin satisfăcută de lumea în care îşi duce zilele, fiind mereu nesăţioasă spiritual în cadrul Bisericii luptătoare, persoană flămândă de cuvântul lui Dumnezeu, în dorinţa unei Biserici triumfătoare. De ce? Pentru că „în Iisus, atrage atenţia teologul Dumitru Stăniloae, ne întâmpină «cuvântul împlinit», cum zice Gogarten. (…) Fiinţa Lui nu e căzută de la înălţimea cuvântului la starea de egoism. El e cuvântul deplin omenesc şi cuvântul absolut dumnezeiesc”. (Iisus Hristos sau Restaurarea omului) Să ne aducem aminte ce le reproşează fariseilor şi cărturarilor: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi.” (Ioan 8, 37)
E cazul să ne întrebăm dacă în mine/noi încape. Mai ales că vom veni la Înviere, vom aştepta să luăm Lumină şi ne vom spune că… ne-am făcut datoria de creştin, lăsând taina şi frumuseţea Sfintei Liturghii pentru alţii. Nu ne-am dat seama că, în alergarea către masa întinsă cu toate bunătăţile, Lumina s-a stins. Şi, în vreme ce Mântuitorul lumii Se jertfeşte, din eternă iubire, în Sfântul Potir („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin mine”, Ioan 13, 6, şi „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea”, Ioan 15, 9), prin case zornăie pahare, cu urarea „Hristos a înviat”, cuvinte de o lugubră inconsistenţă, căci Hristos n-a înviat în inimile noastre. Ne mai sună cumva zicerea axiomatică a Sfântului Apostol Pavel?: „Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duh va secera viaţă veşnică.” (Galateni 6, 7-8) Şi atunci, stai şi te întrebi: care frumuseţe va salva lumea? Răspunsul nu poate fi decât unul singur – cea care se constituie ca suport pentru mântuire, imposibil de găsit în altă parte, ci numai în comuniunea din Biserică, prin puterea crucii, ceea ce echivalează, după propovăduirea misticilor, cu o a doua naştere, în spirit şi definitivă!
Comentarii