Tocmai terminasem de citit articolul „Neuitarea şi Eminescu” de Timotei Prahoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, publicat în numărul din martie 2023 al revistei „Contemporanul ideea europeană”, când a ajuns la mine vestea plecării la Domnul a Mamei Preasfinţei Sale. Coincidenţa m-a tulburat, pentru ca doar după o clipă să-mi apară drept neîntâmplătoare. O cunoşteam pe doamna Elena Aioanei din ziua aniversării naşterii lui Eminescu a anului 2009, când, la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni, arhimandritul scriitor Timotei Aioanei şi-a lansat volumul „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor”, închinat memoriei fratelui şi bucuriei părinţilor, amândoi prezenţi la evenimentul considerat nu doar de scriitorul Grigore Ilisei o mare sărbătoare. Am schimbat puţine vorbe atunci, nu numai fiindcă Elena şi Miron Aioanei aveau de primit felicitările unei mulţimi de oameni, ai Bisericii, ai Cărţii, ai Rădăşenilor şi Fălticenilor, ci şi fiindcă, firi sobre, îşi adunaseră toate sentimentele mai ales în priviri. Apoi Tatăl s-a stins din viaţă şi a rămas doar Mama cu Fiul. Despre el am vorbit de câte ori ne-am revăzut la alte evenimente culturale din Fălticeni. Puţin, deoarece, aşa cum am spus, era reţinută, discretă. O dată ca să-mi încredinţeze neliniştea depărtării la plecarea ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în Ţara Sfântă, iar mai târziu ca să-mi împărtăşească emoţia participării la hirotonia în scaunul de episcop-vicar. În celelalte rânduri, am schimbat doar urări de sănătate, de veşti bune şi felicitări de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Dar pentru că sunt cititoare a articolelor, cărţilor Preasfinţitului, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, m-am apropiat mai mult, cu respect şi admiraţie, de doamna Elena Aioanei, de „Elena Ancuţa din Rădăşeni, fiica unui erou de la Cotul Donului”, care „a învăţat de mică să lupte cu vânturile potrivnice”, care a înţeles că „frumuseţea vieţii se dobândeşte mai ales când învingi greutăţile, că dorul de cei dragi se alină numai cu ajutorul lui Dumnezeu”, graţie rândurilor Fiului. Extrem de rar în prim-plan, puţin mai des ca prezenţă de la sine înţeleasă, de pildă când îşi prezintă Tatăl ca „o bună gazdă”: „Nouă ierarhi şi zeci de monahi şi preoţi i-au trecut pragul şi au primit de la el o vorbă bună şi un pahar cu apă. Chiar Patriarhul României a poposit într-o zi în casa lui, pe când era Mitropolit al Moldovei şi se întorcea de la mănăstirile din Bucovina”. Scriu Tatăl, Mama, Fiul, cu majusculă, pentru că aşa au fost mereu Părinţii în ochii Preasfinţitului, pentru că a fost lumina ochilor lor – Fiul, înainte ca devotamentul slujirii să-l ridice în înalte ranguri bisericeşti. Întotdeauna. Dintotdeauna.
Şi pentru că nicăieri icoana Mamei nu se desluşeşte mai bine, mai frumos şi mai adevărat decât în sufletul Fiului, la despărţirea de doamna Elena Aioanei, am simţit nevoia să o cinstesc recitind cu emoţie şi duioşie rândurile pe care Preasfinţitul i le-a închinat nu de mult, în pragul celei de-a 80-a aniversări, depănând „Sfioase amintiri luminoase din tainiţa inimii”. Acolo, în deschiderea cărţii „Izvoarele amintirilor prin dumbrăvile minunate” de Timotei Aioanei Prahoveanul, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, la Editura Crimca, 2022, am s-o găsesc şi de acum înainte, de câte ori mi se va face dor de reîntâlnirea cu un om pentru care Iubirea şi Credinţa au dat rost major şi frumuseţe deplină vieţii.
Comentarii