Să trăim!

…Nu voi fi fiind eu foarte vechi, dar june categoric nu mai sunt… În vremea de adâncă pandemie, dintre cei pe care şi mulţi dintre dvs. poate că îi ştiţi, au plecat din preajma-mi, nu tocmai în ordinea asta, Carmen Veronica Steiciuc, Cornel Grosar, Daniel Dragomirescu. Culmea e că despărţirile bruşte şi dureroase m-au găsit relativ „certat” cu Carmen Veronica şi respectiv Cornel, deoarece, ştiindu-ne noi demult, tăbăciţi de multe vorbe pe care ni le-am spus, ne permiteam să despicăm firu-n patru adâncind chestiuni în care era imposibil să fim musai de aceeaşi părere, ne contram crâncen dar omeneşte, cu loc imediat nu doar de sărut mâna şi bună ziua, ci şi de dorită urmare a „războaielor” dintre noi întru câştig de înţeles.

Cred că nici nu ne doream la o adică să ne împăcăm, ci să tot trăim spre a ne găsi motiv să ne certăm frumos şi cu sens! Cu Daniel, înainte de…, m-am intersectat de câteva ori (i-am promis şi versuri pentru nişte compoziţii la chitară!), tot promiţându-ne/amânând să ne revedem spre a discuta mai adânc. Uite că, recent, am aflat şi de-ngroparea altor câţiva cunoscuţi, nişte „anonimi” cu rostul lor, chiar încă mai tineri, neştiind cât să sufăr că s-au dus şi cât să mă bucur că mă număr încă printre rămaşi.

Într-o recentă dimineaţă de duminică, singur în redacţie, am plâns!!! – şi mi-am dat seama că am vrut asta, am vrut să-mi dau drumul astfel – după ce în telefon am ascultat hohotul cu neputinţă de descris al unui colaborator (care-şi avea soţia în spital, ea decedând la câteva zile după). Am plâns, mi-am şters lacrimile, mi-am tras nasul… spre a-mi zice că să trăim, noi cei care mai suntem, să ne certăm dacă înţelegem că suntem în stare şi că va fi fiind cazul, doar-doar să iasă ceva bun din asta!