Mai avem un nume sfânt – Eminescu-i România…

> Ce viitor „Mare” îi aşteaptă pe românii înstrăinaţi, când li se fură sufletul – Limba Română?

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

De altfel, la 15 iunie curent, de ziua comemorării Luceafărului Poeziei Româneşti, aceste cuvinte ale Poetului vibrează cu mai multă tristeţe în sufletele românilor la Cernăuţi. Ce viitor „Mare” îi aşteaptă pe românii înstrăinaţi, când li se fură sufletul – Limba Română? În pofida susţinerii pe toate căile posibile a Ucrainei de către România – Patria noastră istorică, conducerea Ucrainei întocmeşte legi care ne îngrădesc dreptul de a învăţa în limba maternă. Dacă se continuă cu asemenea paşi viforoşi, cine, peste câţiva ani, va mai veni cu o floare de dor la Eminescu, cine, va rosti un cuvânt în limba română? E tristă constatarea acum, la 173 de ani de la naşterea Poetului.

„Am văzut astăzi prigoana asupra preoţilor şi ierarhilor români din Ucraina, încălcările drepturilor omului în privinţa minorităţilor, mai ales a celei româneşti. Noi, românii, am pus toate mijloacele pentru a ajuta Ucraina, ucrainenii refugiaţi. Am pus la dispoziţie drumuri, căi ferate, porturi, gratis! Ajutor logistic şi militar. Am fi aşteptat un minim de respect. Să ştiţi că opinia publică românească îşi schimbă opinia în ce priveşte Ucraina şi conducătorii ei” Daniel Ene, în comentariul postat ieri (14 ianuarie a.c. – n.red.) în Facebook „Zorile Bucovinei”, la articolul „La mulţi ani fericiţi şi împliniţi în fagurele credinţei, părinte Vasile Covalciuc!”. Şi prietenul nostru virtual are perfectă dreptate, precum mulţi alţii, pe care sincer îi îngrijorează soarta dramatică a românilor din Ucraina. Unde e acest „minim de respect”, unde sunt omenia, înţelegerea, la urma urmei, acel „Mulţumesc!” pentru sprijinul şi ajutorul acordat de România? Distrug un neam prin legi. Atunci cu ce sunt mai buni decât invadatorii ruşi, care omoară fără pic de milă şi distrug?

Avem multe dureri, bucurii – puţine. De ani de zile se tot vorbeşte despre renovarea Casei lui Aron Pumnul, părintele spiritual al lui Eminescu, dar carul nu se mişcă din loc. Păşind pe urmele lui Mihăiţă Eminovici în curtea casei părintelui său spiritual, Aron Pumnul, te cuprinde jalea şi tristeţea – loc aproape uitat, doar pe unica alee mai poţi trece să pui o floare şi să te închini la Luceafăr, să faci o excursie prin casa ce de-abia se mai ţine pe temelie, să faci poze şi să le postezi pe Internet, demonstrând cât de patriot eşti. Or, toate-s vechi şi nouă toate”, vorba lui Eminescu. „Toate au rămas aşa cum le cunoaştem: schimbări nu sunt şi toate se adună într-un singur punct – neavând bani, nu putem face nici un pas înainte de atâţia ani, de peste 25 de ani de când activez la Muzeul Etnografic. Mi-i ruşine să spun, dar acesta-i adevărul” a arătat Elena Vântu-Tărâţeanu, directoarea Muzeului „Mihai Eminescu”.

Ce-i drept, schimbări sunt, din an în an scade vertiginos numărul celor ce pun o floare la bustul Poetului, scad orele de română, astfel ne înstrăinăm treptat de neam. Rămânem nepăsători la adevărul spus de regretatul Adrian Păunescu că „Fără el chiar steaua noastră / Dintre stele ar cădea / Pe pământul vechii Dacii / Când mai mare, când mai mic / Dacă n-ar fi Eminescu / Viaţa nu ne-ar fi nimic”, că „Într-o lume relativă / Mai avem un nume sfânt / Eminescu-i România / Tăinuită în cuvânt”.

Scriem peste tot, să se audă şi în Ţară, că începem „lupta pentru limba română”; în fond, nu facem altceva nimic. Paşii pe unde a trecut Eminescu rămân însufleţiţi cu valori sfinte, avem cu toţii datoria de a-i aduce în actualitate, în tumultul nostru cotidian prin păstrarea limbii materne. Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”. Eminescu şi-a iubit foarte mult limba, considera că prin limbă românul se roagă lui Dumnezeu, prin limbă există acea comuniune între generaţii de români, prin limbă românul îşi cunoaşte sufletul… Or Eminescu este Poetul naţional şi universal care ne-a făcut cunoscuţi în întreaga lume. Datoria noastră sfântă faţă de Eminescu e să ne păstrăm sufletul – Limba Română!

FELICIA NICHITA-TOMA,

„Zorile Bucovinei”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: