> De la foame, frică, frig, comunism, teroare, lipsuri, umilinţă la libertate
Gloria şi ascensiunea lui Ceauşescu
În 1965, Gheorghe-Gheorghiu-Dej, conducătorul Partidului Comunist din România, moare în urma unui cancer galopant. La căpătâiul lui începe lupta pentru putere, pe care o câştigă tânărul la acea vreme Nicolae Ceauşescu. Surprinzător, el reuşeşte să se impună în faţa bătrânilor din partid, apoi trei ani mai târziu, în 1968, cariera lui politică ia o turnură importantă în urma invadării Cehoslovaciei, de către Uniunea Sovietică. Primit în toate cancelariile occidentale, Nicolae Ceauşescu îşi împinge cariera spre apogeu fără să-şi dea seama.
Începutul declinului
După încă trei ani, în 1971, în urma vizitei din China şi Coreea de Nord, ţări ale căror sisteme comuniste l-au fascinat, Nicolae Ceauşescu hotărăşte o schimbare uriaşă în politica României. Prins între capcana puterii absolute şi a cultului personalităţii, Ceauşescu face greşeli economice majore pe care le decontează populaţia României. Dacă în primii cinci ani îşi consolidase puterea personală preluând controlul aproape total al partidului, acum Nicolae Ceauşescu alături de soţia sa Elena, este pregătit să-şi impună concepţiile în ceea ce priveşte viaţa socială şi economică a ţării. Nicolae Ceauşescu decide că România trebuie să fie independentă din punct de vedere economic şi să producă orice, să dezvolte oricare industrie, indiferent de costuri sau rezultate. Hotărăşte să fie luate împrumuturi uriaşe şi face investiţii păguboase în industrii falimentare. Apoi pune poporul să deconteze nota de plată pentru planurile sale megalomanice. Românii încep să sufere de foame, frig, lipsuri, frică. Anul 1989 găseşte România tot mai aproape de modelul nord-coreean. La 25 de ani de la acapararea puterii, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu fuge cu elicopterul din faţa furiei bucureştenilor. Finalul carierei sale ste şocant, dar meritat!
Ultimele luni ale anului 1989
România era dominată de o lume cenuşie, de lipsuri, de oameni trişti şi fără perspectivă. Iarna în apartamente temperatura nu depăşea 16 grade. Era frig în case, dar Ceauşescu ne spusese să mai luăm o haină pe noi. Căldura era raţionalizată. Apa caldă curgea cam două ore pe zi. La cei care locuiau la etajele superioare, nu ajungea întotdeauna pentru că nu era destulă presiune. Curentul electric se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică. Citeam, învăţam, mâncam şi trăiam la lumânare. Eram îndemnaţi să economisim, să nu mai fim risipitori. Toată energia era păstrată pentru producţie, pentru fabrici şi pentru combinate. Noi, oamenii, nu contam. Nu conta decât producţia.
Ceauşescu visa ca România să devină o mare putere industrială
Ceauşescu lansase ideea ca produsele tehnologice ale României să fie 95% la nivel mondial şi 5% peste nivelul mondial. Era un comandament pe care trebuia să-l îndeplinim cu toţii. Cu alte cuvinte, el a visat să facă din România o mare putere industrială, neavând nimic pentru asta, neavând resursele necesare, neavând practic nimic. A construit nişte mamuţi industriali, care au funcţionat (lumea spune, dar cum funcţionau), prost. De exemplu, întreprinderea de Fibre Artificiale Suceava, celebra IFA consuma energia electrică echivalentă cu consumul întregului oraş Suceava, incluzând aici toate celelalte obiective industriale.
Iernile din cartierele muncitoreşti
Întotdeauna când rememorez iernile petrecute în cartierul muncitoresc Zamca, într-un apartament situat la etajul unu, unde acum poate părea bizar, dar unde realmente îngheţa apa în pahar, unde pândeam două trei ore de furnizare a curentului electric, care venea de obicei în timpul telejurnalului, când se promovau marile realizări ale partidului şi venirea apei calde pentru a putea face o baie. Frigul te ducea efectiv în pragul disperării. Tatăl meu a montat o sobă pe lemne, şi aducea într-un geamantan zilnic, când venea de la serviciu, lemne. Lumea a mai uitat cum se trăia, şi foarte mulţi mă vor contrazice. Dar eu îmi întăresc spusele şi reamintesc că 5-6 ore pe zi nu era curent electric, şi în ultimii 4 ani, înainte de 1989, nu era apă caldă absolut deloc din iunie până în septembrie. Autobuzele rulau încărcate ciorchine, când te agăţai împotriva instinctului de conservare pentru a putea ajunge la destinaţie. Ceva absolut inimaginabil pentru cei care nu au prins acele vremuri
„Dar pe vremea aceea măcar aveai servici şi măcar aveai casă!”
Se vorbeşte aşa: dar pe vremea aceea măcar aveai servici şi măcar aveai casă! Care o fi adevărul? Să le luăm pe rând: cu casa! Tatăl meu, în 1977, maistru la fabrica de sticlă, a reuşit cu greu să se pună pe o listă de cumpărat un apartament, nu de primit cu chirie şi a durat cam doi ani de zile, pentru că nu era pe priorităţi, chiar şi pe bani, dacă doreai să cumperi, se dădeau într-o anumită ordine şi aveai de aşteptat! Iar din punct de vedere al priorităţilor, nici nu se punea problema ca tatăl meu în calitate să poată primi un apartament de la stat cu chirie. În 1989, cu intervenţii la unul din baronii PCR locali a reuşit tata să cumpere prin credit pe 30 de ani un apartament în cartierul Zamca. Halul în care arăta apartamentul proaspăt cumpărat rămâne antologic. Două săptămâni, 4 oameni au scos molozul din încăpere.
Listele pentru cumpărarea unui autoturism Dacia
Cei care reuşeau să facă rost de cei 84.000 de lei cât mai costa un autoturism Dacia în 1985, iar dacă socoteşti la salariul mediu, era mai scumpă decât este astăzi un Logan, autoturism mult mai performant decât bătrâna Dacie 1310 cu înbunătăţiri, aveau de aşteptat în medie 2 ani. În afara capitalei aşteptarea putea dura până la 5 ani. Drept consecinţă, apăruseră „samsarii de maşini”, oameni care se înscriau pe listă, şi în momentul în care le venea rândul să cumpere, vindeau locul, după care se reînscriau pe lista de aşteptare.
Cozi nesfârşite, părinţi şi familii sacrificate
Cozi nesfârşite, părinţi şi familii sacrificate pentru a asigura nevoile primare, lipsa oricărei speranţe care probabil că era cea mai apăsătoare, clase neîncălzite în care cu toţii mergeam cu mănuşi şi căciulă, săli de spectacol neîncălzite. Ce mai lipsea? Cred că mi-ar fi mai uşor să fac o listă cu ce se găsea. Se găseau doar produse alimentare de bază, nici acelea fără coadă, ştim foarte bine, pâinea pe cartelă în multe locuri, ouă de paşti pe care le obţineai după cozi de 4-6 ore. De asemenea, pe cartelă, la Suceava mai erau zahărul, uleiul, mălaiul şi făina de porumb. În 1989 fiecare membru al familiei mele avea de primit 1/2 litru de ulei, şi câte 1 kg zahăr, mălai şi făină de grâu. Şi cu toată această raţionalizare, în ultimele luni ale anului 1989, trebuia să stai la cozi pentru a primi aceste alimente, semn că lucrurile mergeau din ce în ce mai prost. Toată lumea stătea la cozi, în strigătele: „daţi câte un kilogram, să ajungă la toţi”! Exista un sistem în care pensionarii sau cei care puteau să stea mai mult la coadă mergeau şi aşezau sticle de lapte, sacoşe, capace de butelii, existau cozi formate din obiecte. Sau de exemplu la butelii pentru aragaz, care deşi erau raţionalizate, trebuia să stai uneori şi câte o săptămână la coadă pentru a intra în posesia uneia, se făcea cu rândul. Noaptea stătea tata la coadă, iar atunci când veneam de la şcoală preluam ştafeta. De asemenea, se sta la coadă pentru bilete la film, se sta la coadă pentru bilete la teatru, se sta la coadă dacă veneau (foarte rar) portocale, ciocolată cu alune Africana, la banane, care erau foarte verzi şi trebuia să le pui în ziar vreo două săptămâni. Gospodinele nu găseau piper, lămâi, măsline, în general nimic din cele necesare preparării unui meniu festiv, de sărbători.
Preţuri oficiale contra preţuri reale
Lumea reţine preţurile oficiale care într-adevăr raportate la salariile de atunci erau mult mai accesibile decât astăzi. În Bucureşti, de exemplu, în apropierea Paştilor, ouăle se dădeau „pe sub mână” cu preţuri de până la zece ori mai mari decât preţul oficial. Aprozarele aveau din belşug vin spumos şi creveţi uscaţi vietnamezi şi eventual nişte râcâieli pe post de cartofi, în două cu pământ. Putoarea, mirosul pestilenţial era tipic aprozarelor. Nici astăzi nu-mi dau seama de unde era acest miros îngrozitor. În 1989, dacă în alimentare se aduceau cremvurşti, pui, sau unt, era pur şi simplu „manifestaţie populară”. Pentru pâine, o sticlă de lapte trebuia să te trezeşti de la 4 dimineaţa, când se formau cozile, care se formau într-o aşteptare incertă, pentru că nu se ştia dacă acele alimente vor veni într-adevăr. Erau doar zvonuri. În cartierele Sucevei era o atmosferă de lagăr, o atmosferă descurajantă, cu alimentare goale, şi măcelării în care vedeai o multitudine de cârlige fără nimic agăţat de ele. Cartierele mărginaşe ale Sucevei erau absolut murdare. La fiecare intersecţie erau containere pline de gunoaie, lumea le dădea foc, străzile miroseau, era o atmosferă pestilenţială. Toate acestea erau completate de lipsuri şi cu atmosfera de sărăcie.
Practica agricolă
După festivitatea de deschidere a anului şcolar, la 15 septembrie, de a doua zi se trecea la practică agricolă, la strânsul recoltei. Se lucra în jur de 8 ore pe zi. În judeţul Suceava se mergea cu precădere la cartofi, dar cunosc persoane care au mai mers şi la porumb sau la mere. Cursurile efective în primii doi ani de liceu le-am început de la unu noiembrie. Mai mult, am fost obligat să mă prezint la practică agricolă începând de la întâi septembrie. Totul era obligatoriu. Nu mergea cu negocieri.
Regimul Ceauşescu a avut deţinuţi politici
Ceauşescu se lăuda că nu există deţinuţi politici în România. La Aiud existau în jur de 30 de deţinuţi politici. Elocvent este cazul dizidentului politic Radu Filipescu, arestat în mai 1983, după 5 luni a fost condamnarea, procesul şi recursul, condamnat în cele din urmă la 10 ani. Prin decembrie 1984, în occident se află de arestarea acestuia, fiind susţinut de organizaţii pentru apărarea drepturilor omului, posturi de radio şi televiziune din străinătate comentând situaţia acestuia. Se evita pe cât posibil încadrarea celor care ajungeau în vizorul Securităţii datorită acţiunilor lor, la articole din partea specială a Codului Penal care pedepseau infracţiunile cu caracter politic, şi se căutau orice fel de pretexte pentru încadrarea lor la infracţiuni de drept comun. Nu întotdeauna s-a reuşit. CNSAS ne informează că în urma studierii registrului deţinuţilor din Penitenciarul Aiud, că după decretele de amnistiere date de către Dej, între 1964 şi 1989, au fost încarceraţi aproape 700 de deţinuţi condamnaţi în baza părţii speciale a Codului Penal, care pedepsea actele de opoziţie faţă de regimul comunist, în diferite forme.
Despre Epoca de aur cu siguranţă că vor curge fluvii de cerneală. Eu mă opresc aici. Nu am încercat decât să împrospătez memoria celor care au trăit acea perioadă, dar greutăţile vieţii, şi poate din varii motive au uitat-o. Închei prin a spune că orice asemănare a neajunsurilor de atunci, cu cele de acum este pur întâmplătoare.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii