„Am realizat că poezia este una din modalităţile de supravieţuire a limbii române în menghina lingvistică anglo-franceză din Montreal”

Interviu cu CĂLIN DAN MOROŞAN

Rădăuţeanul Călin Dan Moroşan a urmat Şcoala Generală nr. 4 şi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, este licenţiat în fizică la Universitatea Bucureşti şi în informatică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Este doctor în informatică la Universitatea Concordia Montreal.

Sunteţi rădăuţean, v-aţi stabilit în Canada, povestea dumneavoastră este fascinantă. Să începem cu anii copilăriei. Unde aţi copilărit?

– Cred că pot spune că am avut o copilărie duală din punct de vedere al amintirilor ce se împletesc precum aluatul de pe colacii cei mari.

Una este de pe strada Gloriei, actuala Dimitrie Onciul, unde am văzut lumina zilei într-una din casele construite pe vremea austriecilor, cu pereţi groşi şi înalţi, ce dădea într-o curte împărţită de patru familii, în vremurile în care mai nimeni nu avusese încă timp să devină bogat. Aceasta a fost copilăria „cu cheia la gât”, baleind între pâinea neagră cu coaja cât degetul, luată direct de pe vatra vechii fabrici de pâine şi care avea un derdeluş improvizat din molozul adunat de la construcţia fabricii, pârâul Topliţa, limpede precum cristalul la acea vreme, în care mă răcoream vara, borşul de la familia Ţical, o adevărată industrie ce alimenta tot cartierul cu miraculoasa licoare, pianul dezacordat al doamnei Mitu, o văduvă scăpătată care a remarcat pentru prima dată talentul meu muzical, iazul cu peşti al lui „Hitler” din spatele depozitului de butelii, un vecin care era clona vie a fostului dictator şi care umbla cu un harapnic la el, dornic oricând să-l încerce pe spatele copiilor care îndrăzneau să se apropie de iaz. Şcoala Generală nr. 4 mi-a dezvăluit mai apoi centrul oraşului, al cărui patrulater strângea în jurul lui tot felul de miasme de gogoşi, peşte, gaz lampant, lucruri vechi, ganguri umede, desprinse parcă dintr-un roman de Süskind, şi ale cărui vitrine păreau proiecţia uriaşă a unui vechi film mut, derulat cu încetinitorul de pe o rolă ce se sincroniza cu paşii mei, în drum spre sau dinspre şcoală.

Simt că nu aş fi fost împlinit sufleteşte fără anii copilăriei petrecuţi la bunici, în Pădurenii Siretului. Bunicul, singurul om cu carte din sat la vremea lui, cu bacalaureatul luat la Cernăuţi şi războiul făcut în munţii Tatra, avea un respect deosebit pentru tot ceea ce ţine de cultură, de la istorie, literatură şi limbi străine, la tehnologie, legislaţie şi sociologie, dar, mai ales, pentru verticalitate umană şi comportament cumpătat. Luat sub aripa lui, am început a citi nemţeşte la cinci ani şi a desluşi tainele Vechiului Testament, cu un aer de poveste din „O mie şi una de nopţi”. Bunicul mi-a lăsat multe învăţăminte de nepreţuit, mi-a declanşat o curiozitate nestăpânită pentru tot ce ţine de om şi viaţă şi mi-a deschis gustul pentru cărţi, de toate facturile, rămânând de atunci rob al mirosului de carte veche şi de filă îngălbenită. Şi apoi aveam în spatele casei bunicilor răul Siret, Ozana mea „cea frumos curgătoare”, un imaş numai al meu, mare cât vedeam cu ochii, pădurea mea fermecată din care mă aşteptam în orice clipă să iasă vreun zmeu sau vreo Sfântă Vineri, câmpuri unde eram rege peste falnice palate din popi de păpuşoi, livezi în care mă îmbălsămam cu fructe proaspete, toate învăluite în chintesenţa vieţii la ţară: plăcintele bunicii, ieşite parcă dintr-un corn al abundenţei ce se numea rulă.

Dacă anii petrecuţi „la târg” sunt un numitor comun al multora dintre semenii mei, anii din sat sunt un dar pe cale de dispariţie, ceva ce nu va putea fi înlocuit de nicio realitate virtuală şi nici nu va putea fi transmis generaţiilor din ce în ce mai digitalizate, reduse tot mai mult la un amalgam inert de pixeli şi decibeli.

Cum vedeţi acum Rădăuţii de odinioară?

 – Când privim locurile natale prin lupa amintirilor, de fapt căutăm repere de care am putea agăţa ancora timpului, pentru a poposi câteva momente asupra frânturilor de univers care ne-au marcat sau ne-au emoţionat cândva. Referitor la aceste repere, îmi place să cred că Rădăuţi este acel oraş de provincie unic şi binecuvântat, care, deşi aflat la una din cele mai tumultoase graniţe dintre imperii şi idioame, a fost ferit totuşi de intemperii istorice distructive, ba mai mult, a profitat oarecum de pe urma diferitelor tutele, luând multe părţi bune de la fiecare dintre ele: sufletul românesc, disciplina germană, rezilienţa slavonă, printre altele.

 De câte ori mă reîntorc în Rădăuţi, caut aceste repere evocative. Unele sunt de natură pur arhitecturală, printre care aş enumera patrulaterul, acest carusel citadin într-o continuă rotaţie socio-economică, antrenând parcă întreg oraşul după el, biserica catolică, a cărei sobrietate se impune şi în spirit, sau Casa germană în care eu continui să văd, cu ochii minţii, filmele copilăriei cu miros de petrol din cinematograful Flacăra. Altele sunt direct legate de urmele paşilor mei în viaţă, ca Şcoala Generală 4, unde am deschis abecedarul, Liceul „Hurmuzachi”, unde m-am îndrăgostit de fizică, sau Şcoala generală 1, unde mi-am descoperit vocaţia pedagogică. Însă cel mai ades caut reperele umane, acei oameni care m-au inspirat sau mi-au influenţat, într-un fel sau altul, cursul vieţii. Am avut norocul să fiu înconjurat mai tot timpul de oameni minunaţi, fie ei pedagogi, colegi de şcoală, muzicanţi, vecini, prieteni dragi sau doar cunoscuţi, pe care, în mare parte, îi regăsesc la fel de minunaţi şi cu care reiau discuţia ca după o virgulă, deşi au trecut câţiva ani de la ultima propoziţie. Să nu mai spun că, an de an, continui să caut şi să descopăr noi şi noi oameni minunaţi, de toate vârstele şi din diferite domenii.

Deşi nu am sentimentul din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, amprenta implacabilă a timpul se pune, încet, încet, peste reperele mai sus amintite. Estomparea lor, însă, are cam acelaşi ritm cu cel al procesului meu natural de uitare, astfel încât, de câte ori ajung în Rădăuţi, mă simt în continuare acasă.

 – Când aţi plecat în Canada? Cum v-aţi adaptat?

 – Am plecat în Canada în 2002, la vârsta la care încă aveam curajul lui Cristofor Columb şi puterea de a răzbi în viaţă doar cu o jumătate de inimă, cealaltă jumătate rămânând în Bucovina, lângă familie şi oamenii dragi. Plecam cu două diplome, una în fizică şi una în informatică, precum şi cu două valize, din care una era plină de cărţi de ştiinţă, neştiind la acea vreme ce voi face odată ajuns în Montreal.

Am avut plăcuta surpriză să găsesc o societate foarte bine pregătită să primească oameni, indiferent de unde şi cum au sosit în Canada, acceptând cu serenitate bâlbâielile de emigrant, cu un mecanism de integrare bine organizat din punct de vedere social, cu programe de studii sau ajutor de plasament, din punct de vedere economic, cu cursuri gratuite de limbă şi acces gratuit la transportul în comun, sau din punct de vedere cultural, cu festivaluri şi fonduri dedicate celor 51 de comunităţi înregistrate oficial în Montreal. Cum, undeva în sufletul meu, îmi doream mai degrabă să îmi continui studiile decât să dau imediat piept cu concurenţa din industrie generată de capitalismul cvasi-sălbatic, am început să caut, chiar din a doua săptămână, programe de studii în fizică sau informatică, la facultăţile de limbă engleză, limba franceză nefiindu-mi la îndemână la vremea aceea. Am fost acceptat în acelaşi timp la masterat în fizica atmosferei la Universitatea McGill şi la masterat în informatică la Universitatea Concordia. Deşi sufletul meu înclina balanţa către fizică, factorul economic a fost primordial, alegând astfel informatica, domeniu în care după trei ani terminam şi doctoratul.

Odată studiind aici, multă lume ar spune că restul este istorie, dar integrarea într-o societate presupune mai mult decât un loc de muncă şi un salariu. Iarăşi consider că am fost norocos, găsind şi aici oameni minunaţi, dornici să ajute, să sprijine şi să promoveze spiritul românesc, fie prin comunităţile bisericeşti, fie prin şcoala românească, fie prin festivalurile de teatru şi muzică cu artişti din România. Chitara şi muzica mi-au permis să intru şi în mica dar inimoasa comunitate artistică de aici, recreând mintal scena Casei de Cultură din Rădăuţi pe care am urcat de nenumărate ori în adolescenţă. Este proverbial spiritul de solidaritate al emigranţilor odată ajunşi pe meleaguri străine, iar eu am simţit acest lucru, ceea ce m-a ajutat să depăşesc inerentele greutăţi ale acestui proces de strămutare a valorilor româneşti.

Când aţi început să scrieţi poezie?

– Trebuie să mărturisesc că am cochetat cu versurile încă din facultate, în frenezia vieţii din căminul studenţesc, dar prima poezie „publicabilă” am scris-o de cum am pus piciorul pe tărâmul canadian, fiind scrisă sub imensa presiune a emigrării, cu privirea părinţiilor rămaşi acasă adânc impregnată pe propria-mi retină. Aceasta a fost imediat publicată în ziarul românesc din Montreal şi cred că a marcat momentul în care am realizat că poezia este una din modalităţile de supravieţuire a limbii române în menghina lingvistică anglo-franceză din Montreal. Totodată, spectrul unei posibile uitări a tot ceea ce a însemnat pentru mine anii tinereţii şi a iubirii nemărginite m-a făcut să încerc înrămarea sentimentelor, lucrurilor şi oamenilor din viaţa cotidiană într-un macrameu literar.

Cred că poezia reprezintă unul din ultimele scuturi pe reduta emigrării. Mai mult, poezia clasică, cu ritm şi rimă, reprezintă partea literară netransmisibilă a unui neam. Dacă proza şi teatrul se traduc suficient de bine pentru a penetra graniţele unui idiom, poezia clasică rămâne în vatră pentru a veghea asupra limbii şi culturii proprii.

 – Vorbiţi-ne despre pasiunile dumneavoastră…

 – Muzica a fost prima mea muză şi pot spune că şi cea mai longevivă. După un periplu printre diverse instrumente muzicale, m-am oprit la chitară, instrument care m-a fascinat constant, astfel că arareori trece o zi fără să-i mângâi corzile de argint. Iar pentru că muzica se face cu oameni, fie ei colegi de formaţie sau spectatori ce îndrăgesc muzica, chitara mi-a îmbogăţit viaţa cu persoane deosebite şi mi-a oferit sentimente unice şi de neuitat.

Muzica folk a fost unul din genurile de muzică cele mai îndrăgite de mine şi cred că pasiunea pentru poezie a venit mai apoi natural, ca un fel de continuare doar în litere a lirismului ritmat ce caracterizează folkul. Nici nu mai ştiu acum dacă poezia constituie o pasiune pentru mine sau a devenit între timp un inel saturnian al vieţii mele. Cert este că am pus atâta pasiune în puţinele versuri pe care le-am scris încât, dacă aş şterge doar o strofă din ce am scris, cred i-aş simţi imediat lipsa, la nivel de moleculă.

Fizica a fost şi ea una dintre pasiunile care mi-au adus multe satisfacţii, nu doar ca materie de studiu, ci şi ca mod de gândire şi vocaţie pedagogică, deschizându-mi orizonturi noi şi apropiindu-mă mai mult de buchea cărţii. O contribuţie decisivă la apropierea mea de acest nou univers a avut-o profesorul Mircea Goreac, care, în cei patru ani petrecuţi la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”, mi-a călăuzit îndeaproape paşii, fiindu-mi atât dascăl cât şi model de conduită morală şi umană. Am încercat să nu-l dezamăgesc şi cred că cele trei olimpiade naţionale de fizică la care am participat au fost pe măsura aşteptărilor. Cu toate că mi-am continuat activitatea ştiinţifică în domeniul informaticii, am ţinut fizica aproape de inima mea prin meditaţiile date copiilor de români în Montreal.

Nu în ultimul rând, am pus foarte mult suflet în relaţiile cu oamenii cu care am legat prietenii de-a lungul timpului, căutând mereu ce este mai bun în fiecare dintre ei şi cultivând acele părţi care fac ca o prietenie să dureze. Am încercat, atât cât mi-au permis tăvălugul vieţii şi meridianele întinse ale planetei, ca, atunci când mi-am făcut un prieten nou, să nu-l uit pe cel vechi.

Ca o constantă universală a pasiunilor mele, soţia mea, Maria, sau „muza şefă”, cum îmi place să o alint uneori, a fost şi rămâne chintesenţa unei iubiri ce m-a inspirat în muzică, în poezie şi în viaţă, cu o intensitate perenă ce nu poate fi exprimată în cuvinte pământene. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Golescu Ovidiu says:

    Da am cintat impreuna si m-am ,,alintat,, cu el in piese de la ,,Beatles,,, Pink Floyd, ,,Iris,, ,,Compact,, ,,Holograf,, si o sumedenie de trupe ca in vremea aceea se facea muzica de calitate. Il iubesc pe acest om si pe soria sa , om cult, de calitate si prieten . Ii doresc sa urce cit se poate de sus, si in final sa vina acasa sa cintam impreuna….,,dupa ani si ani,,.

  2. Ciobica Lucian says:

    Un interviu frumos la inceput de toamna si la inceput de an scolar.Un om care facut performanta in toate etapele vietii si care a reusit sa impleteasca rigoarea algoritmilor si demonstratiilor cu ideea de frumos din poeziile si cantecele sale.Si ,de asemenea, un om care a ramas apropiat de meleagurile Bucovinei, de familie , rude si prieteni. Felicitari!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: