Jurnalist şi publicist, scriitor şi ecologist, politician (membru în Primul Parlament al R. Moldova) şi personalitate culturală, director coordonator al echipei publicaţiei NATURA din Chişinău şi coleg într-o excelentă colaborare cu colegii, însoţită de respect reciproc, Alecu Reniţă se înscrie într-o listă complexă de valori româneşti şi democratice.
De la omul simplu, despre care a scris şi scrie în articolele sale, până la elita, împreună cu care luptă pentru restabilirea adevărului istoric ca poporul român din partea de Est a României, numită azi Republica Moldova, să fie în rând cu lumea, Alecu Reniţă crede în neamul românesc şi în ara sa – România, considerată pe bună dreptate, pentru frumuseţea şi raiul ei pământesc, Grădina Maicii Domnului. Dorinţa ca neamul să se reîntregească, publicistul şi cărturarul de la Chişinău o are încă din anii de studenţie, când sentimentul patriotic al tinerilor de atunci, sincer şi intrinsec în fiinţa lor, era vânat de regim. Un tânăr student, care provenea dintr-o familie de români şi intelectuali veritabili, cu clasă, gândea curat şi trăia timpul istoric edificat de domnitorii patrioţi. În speranţa că adevărul despre neamul românesc, cultivat în familie, poate fi recăpătat, studentul generaţiei în blugi era promotor şi parte a rezistenţei româneşti, în ciuda piedicilor chiar din partea mentorilor de la catedrele universitare. Iubirea de ţară, de neam, de tot ce-i românesc este şi a rămas o datorie să transmită moştenire urmaşilor aşa cum i-a fost cultivată în familie de părinţi, de tatăl său, Dumitru Reniţă, profesor de istorie, literatură şi limbă română, un intelectual respectat în satul Abaclia, judeţul Lăpuşna (azi raionul Basarabeasca).
Conectată la lectura cărţilor canonice şi inspirată de personajele model ale clasicilor universali, asemenea unui Childe Harold sau Don Quijote, mica, foarte mica Junime de la Universitate, mai mult un curent de opinie, din care făcea parte şi Alecu Reniţă, mergea contra valului. Valul erau „minciunile născocite de Kremlin şi multiplicate la Chişinău”, iar tinerii intelectuali, descendenţi din familii nobile ca spirit, nu puteau să compromită statutul patrimonial moştenit de la părinţi. Aşadar, o călătorie pe Nistru, formată dintr-un grup de tineri entuziaşti din câteva republici unionale „s-au aventurat, în sensul frumos al cuvântului, să descopere Nistrul”. Expediţia a fost înregistrată în memorie, păstrată în sufletul exploratorilor de comori nistrene, scrisă caligrafic de mână într-un jurnal de călătorie. Dacă Hemingway, Byron, London, Defoe sau al nostru Milescu Spătaru ar fi aflat despre aventura acestor tineri pe un râu frumos şi necunoscut, clasicii i-ar fi descoperit, iar literatura universală s-ar fi îmbogăţit cu un bestseller, inspirat de pe meleaguri moldave. După mai mult de trei decenii, într-un festina lente în care s-a scurs timpul, scrisul caligrafic, bănuim de pe pagini îngălbenite, este trecut în bătaia grăbită a tastelor şi în 2021, la Editura România pitorească apare o carte în toată splendoarea tehnicilor narative „Pe Nistru, spre izvoare”, scrisă de Alecu Reniţă. Dedicaţia de la începutul cărţii, adresată părinţilor, dar şi „tuturor basarabenilor neînvinşi, care în anii de ocupaţie sovietică au crezut în neamul românesc şi în ara lor adevărată – România” este un argument din care aflăm că în 1987, acel grup de tineri vilegiaturişti „în căutarea izvoarelor” voia să spună lumii întregi că „Nistrul e lada de zestre nedeschisă în care se află cântecele necântate, rugăciunile nerostite în limba exilată a băştinaşilor, blazoanele de rezistenţă şi hărţile adevărate ale unui neam care îşi cunoaşte şi recunoaşte şi pe întuneric pietrele de hotar”. Jurnalul, adunat în timpul expediţiei, a fost completat şi lăsat pentru timpuri mai bune în care adevărul şi istoria pot fi însuşite şi preţuite din paginile unei cărţi alese. Notiţele, scrie autorul, au fost păstrate „în podul casei părinteşti, în valiza veche, studenţească”, „în care păstra cea mai mare comoară”, — opera politică a lui Eminescu, interzisă în perioada sovietică pe teritoriul R. Moldova de azi. Acea „călătorie tulburătoare”, din iulie-august 1987, l-a purtat „până la izvoarele fiinţării noastre” şi l-a legat „pentru totdeauna de sufletul Basarabiei şi Transnistriei, de oamenii blânzi de pe un mal şi altul al Nistrului, de memoria vie a fluviului şi de arhivele nevăzute de strigoii roşii de la Chişinău şi Moscova”.
Anii de ocupaţie sovietică au fost pentru tinerii dornici să studieze, să exploreze cultura şi frumuseţile autohtone, un proces de ostracizare şi de riscuri enorme. Orice manifestare culturală – cărţile citite, exprimarea frumoasă şi corectă în limba română, dragostea sinceră faţă de valorile româneşti – era urmărită cu lupa KGB-ului. Sub pretextul că apa Nistrului îi va duce să studieze limba esperanto, la 7 iulie 1987, un grup de tineri din Moldova, Ucraina, Rusia şi ările Baltice a pornit în expediţia „Nistru-87”. O asemenea călătorie, alcătuită din reprezentanţi ai deferitelor republici unionale, care „puteau să vorbească despre frământările şi realităţile lor naţionale” era greu de închipuit să nu fie în vizorul autorităţilor şi securităţii. Cei 700 km, de la Naslavcea până la Cetatea Albă, după multe şovăieli şi nehotărâri, au fost conduşi de o lumină divină, fiindcă şi intenţia tinerilor era curată, legănată de un „vis de zile mari să descopere legendele şi frumuseţile Nistrului, problemele ecologice şi oamenii din localităţile riverane”.
În cartea sa, Alecu Reniţă surprinde cu delicateţea-i fină a scrisului frumuseţile nebănuite ale Basarabiei, văzute de ochiul tânăr al unui basarabean îndrăgostit de limba română. Pe luciul apei Nistrului se vedea însă filmul tabu despre „Basarabia răpită, prigonită, deportată, înfometată, răstignită, părăsită, uitată, schimbată, trunchiată”. Vaporaşul cu tinerii călători, determinaţi să spună semenilor, fie şi mai târziu, dacă nu aici şi acum, măcar peste timp, că „Nistrul cel semeţ” care „curge printre stânci sculptate natural”, descris la 1654 de cronicarul Miron Costin, „e mai frumos ca Nilul”, îi legăna pe „apa albăstrui-verzuie” ca să vadă „la fiecare cotitură peisaje de suflet, care amintesc de locuri, oameni şi cărţi condamnate la uitare şi necunoaştere”. De pe vaporaş se vedeau judeţele Hotin şi Soroca, încărcate de istorie, ca mai la vale să savurezi „peisajele nistrene şi localităţile Verejeni, Lencăuţi, Mereşeuca cu casele lor albe sau sinilii, mândre, arătoase, pădurea domnească de la Lipnic, acolo unde mai poţi auzi chiotul arcaşilor şi vocea lui Ştefan cel Mare, acolo unde memoria colectivă a trecut sfidător peste minciunile oficiale şi a păstrat timpurile de glorie şi înălţare a Moldovei medievale”. Nistrul este iubirea spre care se îndreaptă autorul, iubirea de ţară, neam pe care o găseşti şi azi în articolele lui Alecu Reniţă aşezate ca un crez: „Poate Nistrul e chiar fiinţa noastră curgătoare prin veacuri, e chiar cartea de arhivă care păstrează memoria şi voinţa unui popor de a fi stăpân pe vatra sa milenară”.
Sistemul odios, care a pus stăpânire pe românii din Est, nu a ţinut cont, nici n-a fost interesat să ştie, că oricât de mult l-ar îngenunchea, înrobi, i-ar reduce memoria, spaţiul etnic şi istoric al poporului nu-l poţi distruge definitiv. Mai este şi Nistrul, scrie Alecu Reniţă, care „ne stropeşte cu apă vie, ne spală de anomaliile ideologice şi ne repetă mereu că lumea e frumoasă, că suntem liberi… Ce fel de superputere mondială suntem dacă tremurăm la cel mai inofensiv gând necenzurat?”
Legaţi sufleteşte de un râu, descoperind istorii adevărate ale oamenilor şi localităţilor, „esperantiştii”, suflete neînvinse, nu s-au abătut din drum. În căutarea originilor, apa Nistrului nu o poate întoarce oricine îndărăt, chiar dacă împotriva valului peştii se rănesc. Pe Nistru, până la izvoare, pe urmele intelectualilor iluminişti să lase urmaşilor o istoria nealterată, românul Alecu Reniţă este inspirat de nopţile cu lună plină, oglindite pe Nistru, de peisajele misterioase ale localităţilor, dar mai ales de soarta întortocheată a conaţionalilor, bunăoară a vieţii localnicului din Napadova, Andrei Ciomâzgă, destin pe care l-au împărtăşit toţi sătenii, odată cu venirea ocupanţilor. Andrei e asemenea unui lup singuratic, într-un „sat curat de moldoveni”, frământat mereu de gândul de ce la şcoală „nu am dat nicio importanţă ce sunt eu – moldovean, rus, hahol sau om sovietic. Nici ce limbă vorbesc”. „Lumina purificatoare de pe chipul lui Andrei”, constată autorul, ne dă tuturor o lecţie de istorie, dacă în mileniul trei unii conaţionali se mai îndoiesc de identitatea lor: „Noi, moldovenii, în realitate, suntem români şi vorbim limba română, iar ţara noastră adevărată e România, nu Uniunea Sovietică”.
Prea te atinge această teză costatată de „un frate dispărut în lupte şi, prin minune, reîntors viu de pe front”, şi contestată, din păcate, de cei de la conducere, fortificând şi mai mult graniţa între fraţi!
În cartea lui Alecu Reniţă „Pe Nistru, spre izvoare”, adunată într-un jurnal de călătorie ale cărui ape i-au igienizat creierul şi sufletul pentru toată viaţa, se oglindeşte Basarabia frumoasă şi cuminte, prea îndepărtată şi înstrăinată de Ţară-mamă. Memoriile tinereţii i-au întărit şi mai mult legământul cu fraţii români, cu neamul, iar convingerea de credinţă „Nu uita că eşti român” (repetată azi în şcoală de profesorul care nu omite din literatură predarea sentimentului patriotic, portretizându-l prin Apostol Bologa, personajul lui Liviu Rebreanu) este valorificată într-o confesiune apologetică Nistrului: „Tu, Nistrule, m-ai luat pe apele tale, m-ai spălat de murdăria turnată peste mine de ideologii de la Kremlin şi ai început să mă vindeci de molima ruşinoasă de care suferă aproape toţi moldovenii sovietici – molima de a-ţi dispreţui părinţii, neamul, istoria şi ara adevărată; fala şi mândria de a fi slugă la stăpânul cu valiza nucleară; făţărnicia şi ţicneala de a te prezenta altul decât te-a făcut Creatorul”.
Memoriile scriitorului Alecu Reniţă prezintă cititorului modern, din a cărui conştiinţă lipseşte dragostea de neam, un poem epic de cântare a Basarabiei. Aşa cum Alecu Russo, pentru a-şi deştepta neamul, a scris „Cântarea României”, un poem manifest, necesar acelor vremuri. Scrisă într-o aleasă limbă literară, cartea ne educă să ne întoarcem spre Baştină, Părinţi, Credinţă, Patrie. Din ea nu lipsesc educaţia morală, preceptele creştine, teze, care ne îndreaptă spre o gândire curată: „În această lume întoarsă pe dos, în care exprimarea artificială şi profanarea lucrurilor sfinte au ajuns o normă, totuşi, te întrebi, e obligatoriu să-ţi batjocoreşti rădăcinile, să evadezi din sufletul viu al limbii române şi să te arunci în fluviul otrăvit al cinismului, băşcăliei şi derizoriului, al cuvintelor moarte, golite de scânteia divină?”
Cu Basarabia luptătoare în suflet, Alecu Reniţă este mai aproape de România, pentru că ideologia turnată peste această palmă de ţară, intelectualul român de aici nu a permis, în virtutea talentului de a scrie, să fie mutilat în totalitate creierul moldovenilor şi să creadă că aceştia „au fost smulşi din robie din ghearele românilor şi eliberaţi de armata roşie”. Călătoria pe Nistru l-a ajutat să ajungă la izvoarele identităţii româneşti şi să spună cu bucurie neamului: „Fericit şi bogat sunt că, după ce am trecut prin infernul rusesc, pot pune mâna pe inimă şi mărturisi: mă simt curat şi demn în faţa ării mele, România!”
Cartea se înscrie în mărturia singulară şi cutremurătoare a românului cu demnitate, care în anii de ocupaţie rusească, intra fără voie de la „stăpân” în altarele părăsite, săpate în malurile Nistrului, aprindea candelele tăinuite şi se ruga să nu dispară harta ării din memoria colectivă şi Limba Română din casele moldovenilor sovietici. Spovedania „Pe Nistru, spre izvoare” este documentul care nu dă niciun semn de resemnare în anii de rătăcire îndelungată prin pustiul imperial, dimpotrivă, aduce probe şi se contopeşte într-o călătorie fascinantă prin destinul de luptător şi martir al Basarabiei neînvinse, al Basarabiei româneşti.
SILVIA STRĂTILĂ
Chişinău
P.S.: Doritorii din România pot comanda sau procura cartea „Pe Nistru, spre izvoare” la următoarele librării şi puncte:
- România pitorească, Tel. 021 2501997, 0744680866;
- Librăria „Agir”, Tel. 021 3194945, libraria@agir.ro, www.agir.ro/librarie;
- Magazinul „Himalaya”, Tel. 021 3144071, www.himalaya.ro;
- Magazinul „Montrek”, Tel. 021 3159258, www.montrek.ro
Comentarii