M-am aplecat asupra destinului tragic, mai puțin cunoscut, al domnitorului Simion Barnovschi după citirea unui articol al scriitorului și omului politic Nicolae Istrati (1818-1861), ce și-a avut castelul și moșia în Horodnicenii Sucevei și anume la Rotopănești.
Articolul dedicat domnitorului Simion Barnovschi se intutulează „Tresuri din istoria Moldovei sau testamentul prințului Miron I” și a fost publicat de N. Istrati în 1847, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a lui Papiu Ilarian.
Simion Barnovschi a domnit în Moldova în două perioade: 1626-1629 și 1633, rămânând în istoria națională prin „Așezământul domnesc din mai 1627 și ianuarie 1628”, prin „Testamentul” său redactat cu lacrimi de sânge și plânset înăbușit în pușcăria odioasă de la Bostangi-Bași, între 25 iunie – 1 iulie 1633.
Testamentul lui Simion Barnovschi este o adevărată pagină de cronică cu date de ordin istoric, social-politic, juridic, genealogic, filologic, artistic, ctitoricesc-arhitectonic, religios, numismatic, un juvaer de limbă românească, care din fericire ni s-a păstrat.
Toate acestea li se adaugă zidirile sale de la Bârnova, din inima codrului cu același nume, Mănăstirea de la Hangul-Buhalnița, de sub poalele Ceahlăului, perla Dragomirnei, unde pisania cu herbul Moldovei indică vrednicia domnului alături de cea a artistului prelat Anastasie Crimca.
Domnitorul Simion Barnovschi se „automazilește” în 1629 după care se retrage la moșia sa de la Ustie (Polonia).
De ce s-a retras din scaunul domnesc?
A refuzat cererea marelui vizir, care i-a cerut ca alături de plata tributului să-i adauge un bacșiș de 40 pungi de bani (desigur galbeni!), o pungă conținând 500 piese.
Gestul lui Simion Barnovschi reedita pe cel din 1591 al lui Petru Șchiopul care și-a pus insignele cu steagul, gugiumanul (căciula de samur cu fundul alb) într-un ambalaj și le-a trimis la Istanbul, ducându-se să moară la Bolzano (Italia), în exil.
Domnitorul Miron Barnovschi și-a iubit țara, Moldova a fost permanent „moșia domniei mele” și „țara noastră”, nicicând nu s-a socotit ispravnicul unic al sultanului turc. Aceasta îi da un aer de orgoliu, trufie și considera adulările unor sfetnici foarte îndreptățite, legitime. „Pârcălabii de Neamț i se adresau cu apelativul… bine cinstitorul… și cu îngerească diademă încununat, prea împodobit și cu toate milostiv domn al nostru.” Iscăliturilor acestor boieri li se adăuga închinarea: „… praf și cenușe de supt cinstitele picioare ale măriei domniei tale”.
Izgonirea de către boieri a lui Alexandru Iliaș (1633), întâiul și unicul caz al unei asemenea mazilii a continuat cu momentul când „s-au vorbit cu toții… boieri și țară” să procedeze la alegerea altui voievod la tronul vacant. „În diplomația lui ascunsă, Vasile Lupu a luat chiar inițiativa de a propune, a recomanda, acelui sfat jurisdicțional restrâns pe Miron Barnovschi și să trimită în Țara Leșească să vie a intra în scaunul țării”.
În 1633 Miron Barnovschi se întoarce în Moldova la insistențele unei delegații de boieri pentru a fi înscăunat din nou ca domn al Moldovei.
Solemnitatea înscăunării lui Simion Barnovschi a avut loc în ziua de 26 aprilie 1633 și a reprezentat un act de învestire tradițională; dar nu era suficient. El trebuia să se deplaseze la Istanbul, „numai de acolo se lua domnia, după sărutatul poalei împărătești”, consemnează cronicarul Miron Costin.
Cu toate că Miron Barnovschi nu a disprețuit pompa, „a renunțat, deocamdată la ea, gândind că o să aibă loc mai târziu, la înapoierea de la Istanbul”.
Plecarea la Istanbul a început la răsăritul soarelui în ziua de 3 mai 1633. Simion Barnovschi nu știa că pleacă în întâmpinarea morții năpraznice care îl aștepta la Istanbul. El bănuia că crudul sultan Murad al IV-lea (1620-1640) îi va ierta nesupunerea din anul 1629, așa cum Soliman Magnificul îl iertase pe Petru Rareș în 1541, oferindu-i din nou scaunul de domnie.
Nu s-a întâmplat cum credea Simion Barnovschi!
Odată ajuns la Istanbul i s-au adus numeroase acuzații atât din partea marelui vizir cât și a unor boieri români din rândul cărora se distinge Vasile Lupu, viitorul domn al Moldovei.
Interesant este că acuzațiile aduse lui Simion Barnovschi au fost susținute și de diverși ambasadori ai statelor europene.
Șiretenia și vicleșugurile tuturor, în frunte cu sultanul și slugărnicia, viclenia, fățărnicia unor boierireptile din țară l-au mâhnit peste măsură pe Simion Barnovschi, care a fost arestat și aruncat în temnița sordidă și rece numită „groapa sângelui” de la Bostangi BașaForno, din subterana primei porți a seraiului împărătesc.
Talhâșul (referatul) vizirului turc cuprindea în mare următoarele acuzații: refuzul de a se prezenta la Istanbul în 1629, refuzul de a achita Porții, peste tribut, o cerere suplimentară de 40 de pungi bani aur, preferând să se automazileze, inițiator al alianței cu frații Mehmed și Selim Ghirai ce se ridicaseră contra turcilor, învinuirea că ar fi iscoadă a polonilor.
Acestor acuzații li se adaugă și denunțurile false ale lui Vasile Lupu și Vasile Cociu. În final, toate acuzațiile l-au dus pe Simion Barnovschi spre decapitare, care s-a săvârșit în ziua de 2 iulie 1633 pe pajiștea verde de lângă mare și sub zidurile de la Topkapi-Seray.
Iată cum este descris sfârșitul acestui domnitor român:
„Marile vizir și personalitățile așteptate își ocupaseră locurile cuvenite și pândeau să vadă semnalul execuției, de la sultanul care era prezent de la distanță.
Se introduse osânditul, condamnatul, victima, eroul zilei. Pentru Miron Barnovschi era ultima secvență a chinurilor sale, dar și ultimele clipe din valea plângerilor. Ce mai putea face? Era împăcat cu sine însuși. Barnovschi avu tăria să rostească cu glas apăsat, ca să-l audă și cei din preajmă: «Dusu-v-ați toate ale vieții mele, ca norii mărilor ați pierit; cufandați-v-ați făpturi ale zilelor mele, ase-menea clopotelor în valuri».
În tăcerea cutremurătoare își puse grumazul pentru decapitare, nu înainte de a-l străfulgera cu privirea pe călău, cu speranța mută și unică într-un asemenea ceas, de a-l izbi cât mai repede și cât mai bine, fără cruțare.
Călăul primise semnul aprobator al sultanului printr-o scurtă clătinare din cap și totul s-a îndeplinit într-o clipă. Sângele gâlgâia din trupul descăpățânat iar călăul l-a împins satisfăcut cu piciorul pe caldarâm”.
„Odiseea” barnovschiană se terminase. Și povestirea lui Miron Costin, ca un necrolog, se încheia astfel: „Fost-au perirea lui în anul 7141 (1633) luni. 16 dzile”.
Drama lui Simion Barnovschi n-a trezit ecouri în lumea occidentală și nici în creația folclorică, precum s-a întâmplat peste 81 de ani când a avut loc execuția lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi.
Și mai înainte pieriseră voievozi ai Moldovei din ordinul Porții, iar alții suferiseră surghiun amar ori cunoscuseră închisorile și supliciile otomane, unii chiar de frică s-au convertit la religia Profetului, însă un spectacol atât de crud ca uciderea lui Simion Barnovschi nu mai avusese loc la Istanbul…
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii