VASILE LOVINESCU – ALCHIMIA SUFLETULUI *

 Motto: „Viaţa de toate zilele a omului se poate promova ca magie culturală”

(V. Lovinescu)

Dintotdeauna, omul a fost un descoperitor şi un căutător de noi lumi, iar cea mai grea provocare a fost cunoaşterea sinelui. Nu întâmplător s-a spus că „drumul cel mai scurt spre sine însuşi este înconjurul lumii”. Implacabilul „nosce te ipsum” a tăiat în carnea vie a timpului, iar regăsirea propriului templu a fost posibilă după o adevărată ardere de tot a lumii exterioare care a fost cunoscută în parte, „în ghicitură”, oglindită în fragmentele propriului suflet, cunoaşterea întregului fiind posibilă prin valorificarea cenuşii din urna în care s-au adăpostit încercările întemeietoare.

Ediţia revizuită şi adăugită a Jurnalului alchimic lovinescian, prefaţată şi îngrijită de Roxana Cristian, apărută la Editura Rosmarin, Bucureşti, 2022, face parte dintr-un corpus de scrieri iniţiatice, formate din însemnări zilnice, din anii maturităţii, 1964-1967. Jurnalul e o călătorie înspre dobândirea cunoaşterii spirituale, o radiografiere a „stărilor multiple ale Fiinţei”, o modalitate de „a smântâni nu numai frumuseţea lumii, ci şi masca răului”.

După „înlăturarea pojghiţii noţionale a cuvintelor”, cea mai mare provocare este că „trebuie să ne naştem în fiecare clipă, o agonie şi un extaz permanent.” Jurnalul, ca practică magică în care treptele cunoaşterii sunt fragmente ale Divinităţii, e o întoarcere la arhetipal, la plămădirea lutului primordial, invitând cititorii la un pelerinaj al cuvintelor: „Vasile Lovinescu a reuşit să dezrobească, din cele mai compacte noduri existenţiale, scânteile divine, să transmute… o indefinitate de potenţialităţi în esenţe imuabile şi chiar să facă părtaşi, la aceste transformări, pe cititorii lui.” (Roxana Cristian)

Nu poate fi vorba doar de o cunoaştere individuală şi individualistă, în paginile jurnalului, chiar dacă propriul suflet i se deşiră ca un fir al Ariadnei, înspre centrul creaţiei, amintind de călătoria iniţiatică a lui Calistrat Hogaş – „ca un fir de aţă fără sfârşit mi se părea că sufletul meu se depăna lung, în urma mea.” – deoarece „nu putem rupe lanţurile, doar să le topim”, întregul demers gnoselogic  e un pact fiinţial cu „anima catholica”, e o părtăşie şi o contopire cu lumea, cu celălalt, în temeiul redobândirii sacralităţii primordiale: „Vasile Lovinescu îţi scrie, îţi vorbeşte, ţie, cititorule, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi. Aproape pe neştiute, deşi cu maximă atenţie, vei vedea cum, din acest sine, ţi se va contura propriul tău portret şi te vei recunoaşte în paginile citite aşa cum n-ai fi bănuit vreodată. Priveşte-te cu ochii larg deschişi, priveşte-te cu uimire!” (Roxana Cristian)

Drumul iniţiatic pe care îl propune Vasile Lovinescu în „Jurnal alchimic”, ca „practică interiorizată”, e un drum al cenuşii din care renaşte puterea sapienţială care sacralizează eterna reîntoarcere a umanului la focul dintâi al creaţiei: „cenuşa, într-un proces invers, cade în Materia primă, în care se dezintegrează complet, pentru a deveni apoi potenţialitatea unor noi lumi. Procesul invers e acel al producerii Manifestării.”

Omul coboară pe scara orbitoare a propriului infern, tocmai pentru a-şi regăsi sămânţa divină din care i s-a făurit vălul atotcunoaşterii, ca făgăduinţă a veşniciei strivite de nălucirile profane. Dincolo de gândul năucitor al paradisului pierdut, se aşterne înflorirea Toiagului lui Moise, ca axis mundi, care consacră durerile autocunoaşterii, îmblânzind orgoliile infernului ascuns în sufletul împătimit. Legătura orfică dintre timp şi spaţiu este crucea cu trei dimensiuni ce-şi dezvăluie transcendenţa numai prin raportare la imanenţa seducătoare: „Sub exuberanţa exterioară este un schelet, o schemă geometrică foarte viguroasă care dă forţă textului, Crucea cu trei dimensiuni: mai întâi axul vertical, care uneşte Adâncimile cu Înălţimile, depăşindu-le prin epuizare. Strângerea în punctul de interferenţă, a tuturor senzaţiilor, pe planul de reflexiune, de incidenţă, pe care-l formează crucea orizontală a elementelor.”

Întrezărind dumnezeirea, omul îşi asumă destinul acelui Unu Multiplu parmenidian, indestructibil, imuabil, infailibil. Arma secretă pentru transgresarea limitelor cunoaşterii este imaginaţia, acea forţă creatoare care repune lumea în ordinea primordială pentru a-şi înveşnici părelnicia: „Imaginaţia are puterea să transforme o noţiune într-un organism viu.”

Omul se pierde pe sine în momentul în care cuvântul a devenit neîncăpător şi se înstrăinează, iar, în loc să clădească, dărâmă. E un divorţ ontologic dintre om şi puternicia cuvântului transformat în verb neroditor care se complace în carcera profanului. Pelerinajul înspre rădăcina cuvintelor, ca arhetipuri uitate în firida vremurilor, este posibil printr-o metamorfoză a eului, sub pecetea frumuseţii prinse în lasoul clipei: „…trebuie o anumită ştiinţă a pogorârii omului în Verb. E o ştiinţă a similitudinii, trebuie să stabilim în fiinţa noastră un reflex al Verbului, un ecou al lui, care nu e altceva decât tăcerea tuturor elementelor dispersive, multiplicatoare din noi. Atunci Verbul îşi are cutia de rezonanţă corespondentă şi atunci rostirea lui e perfectă…”

Altoirea pe propriile rădăcini a sămânţei divine se face în trepte iniţiatice, în fragmente de cunoaştere. Astfel, Vasile Lovinescu propune 9 trepte ale cunoaşterii care să desăvârşească umanul, făcând un pact permanent cu „sacrul camuflat în profan”: metanoia, mirarea, rugăciunea, imaginaţia, instantaneizarea, oglindirea, condeiul – axis mundi, transmutaţia.

Odată întrezărită calea cunoaşterii, umanul îşi asumă coroana de spini care va avea rolul unui permanent învăţător (guru) care consfinţeşte paşii vieţii. Această îndumnezeire a umanului şi înomenire a lui Dumnezeu – despre care vorbeşte Dumitru Stăniloae – reprezintă temelia existenţială pe care se construieşte destinul: „sfinţenia este consacrarea actului, transformarea lui în contemplaţie intelectuală”.

În lupta dreaptă cu propriile limite şi limitaţii, omul îşi revendică pământescul ca pe „un cer întors”, bucurându-se de un adevărat „oaspete regal”, mirarea, ca înstăpânire a spaţiului şi a timpului, anulând trecerea patologică a firului vieţii: „sau se topeşte poarta, sau se topeşte Îngerul, sau te topeşti tu”.

Starea de rugă este, în primul rând, o îngenunchiere în Cuvântul care desţeleneşte natura, transfigurându-i frumuseţea până la „separarea Soarelui de umbra sa”. Lumea se dezvăluie ca o „Carte Divină”, prin imaginaţia întemeietoare, prin creaţie, care „are puterea să transforme o noţiune într-un organism viu.”

De cele mai multe ori, sufletul creatorului este răstignit între două dimensiuni temporale, trecut şi viitor, punând în paranteză prezentul, ca pe o Fata Morgana a neliniştilor înlănţuite. Fără această asumare a prezentului, ca deplinătate a bucuriei, lăuntricul este deşirat şi obosit de metehnele trecutului şi viitorului, care sunt instanţe imperceptibile, doar mofturi temporale: „Imediat ce încercăm să scoatem clipa din vălmăşeala devenirii, se produce o crucificare, pentru că trecutul se trage îndărăt şi viitorul înainte. Vechii cabalişti spuneau că, pentru a trăi cu adevărat, trebuie să ucidem, fără teamă, aceste trăiri din trecut şi viitor; momentul dezlipeşte de pe noi lipitorile timpului şi ale spaţiului, fără durere.”

În momentul „amputării umbrei”, ca piedică a devenirii, are loc oglindirea, ca reflexie şi reflecţie, şi se anulează „ghicitura”. Privirea în oglindă, ca într-un Oracol din Delphi, înveşniceşte sămânţa efemerului, sub pecetea cunoaşterii care îşi asumă condeiul ca axis mundi: „Marele secret al Artei stă în unirea Cerului cu Pământul într-un singur obiect.”

Paradoxal, regăsirea şi reclădirea sinelui ilustrează doar un prag ritualic, deoarece desăvârşirea sufletului înseamnă a muri în fiecare clipă. Această asumare a decesului ontologic este cheia de boltă a umanului primenit prin sacru: „actul de a te depăşi pe tine însuţi este actul suprem, punctual de origine, geneza vieţii; arta de a muri în fiecare moment este o adevărată ştiinţă a transmutaţiilor”.

Astfel, viaţa devine un drum întors, de la ghicitură, până la conştientizarea întregului, moment în care sufletul îşi îmbracă „haina de foc”, pentru a arde până la cenuşa creaţiei.

Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢARAN

* Prezentată la Colocviul „Vasile Lovinescu” Fălticeni, 2022

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: