L-am întâlnit de câteva ori pe academicianul Dan Hăulică, preocupat de lucrurile cu adevărat importante, pe care unii semeni le tratează cu indiferenţă. Am remarcat cu bucurie dragostea lui pentru învăţătura Bisericii, chiar dacă aceasta s-a produs mai târziu, la vremea vârstei venerabilei înţelepciuni. Cred însă că dintotdeauna înlăuntrul sufletului său s-a aflat aspiraţia către înălţimile cereşti.
Am auzit parte din mărturisirile ce le-a făcut despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lui şi a altora, despre dorinţa de a trăi în lumină, despre apropierea de Biserică, în general, şi faţă de unele mănăstiri, în special, descoperind taine inefabile, păstrate apoi într-un sipet special al inimii.
El poate fi comparat, simbolic, cu dregătorul care s-a apropiat de Mântuitorul Hristos în timpul propovăduirii Evangheliei şi L-a întrebat: Ce să fac ca să trăiesc veşnic? Sunt oameni care doresc să trăiască veşnic, iar prin ceea ce fac anticipează realitatea existenţei în Împărăţia cerurilor.
Când la Fălticeni s-a serbat centenarul sculptorului Ion Irimescu († 2005), academicianul Dan Hăulică a fost prezent alături de alţi oameni de artă, cultură, cărturari, scriitori, fii ai Fălticenilor şi prieteni ai marelui sculptor.
A fost prezent şi la Academia Română, unde, din nou, Ion Irimescu a fost omagiat între românii participanţi la propriul centenar.
De asemenea, l-am întâlnit pe acad. Dan Hăulică de multe ori la Iaşi, fiind prieten cu scriitorul, omul de cultură, fiul de preot Grigore Ilisei, pe care-l vizita, acesta creionându-i şi un portret reuşit, într-un documentar de televiziune. Este arhicunoscută legătura sa din ultima perioadă a vieţii cu Mănăstirea Putna, aşa cum altădată poposise la Văratec, Agapia ori în alte locuri sfinte.
Toate acestea vorbesc despre un om special pe care cunoscuţii, prietenii şi mulţi semeni care l-au întâlnit îl preţuiesc, evocă şi pomenesc, rugându-se pentru el.
Este providenţială legătura pe care a avut-o prin ziua de naştere (7 februarie 1932) cu Patriarhul Teoctist, care s-a născut în aceeaşi zi (1915), cu Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fost întronizat la Sibiu (în anul 1982), aceeaşi zi când scriitorul Bartolomeu Anania a fost hirotonit arhiereu (7 februarie 1993).
Conaţionalul nostru, atât de apreciat în lumea întreagă, a prezidat o vreme Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă şi Uniunea Latină.
Este impresionant pentru astfel de organizaţii să fi avut în fruntea lor un român, dintre cei dăruiţi de Bunul Dumnezeu cu mulţi talanţi, pe care i-a înmulţit în chip minunat.
Reproducea cu uşurinţă citate celebre în limba lui Homer şi dialoga în limba latină, pe care mulţi o considerau exclusă din circuitul conversaţiilor.
La UNESCO a fost invitat, chiar după ce mandatul i se încheiase, să facă parte dintre cei care se întruneau periodic şi hotărau lucruri importante pentru cultura şi istoria lumii.
Un academician format nu departe de Biserică
Academicianul Dan Hăulică a fost unul dintre cei formaţi nu prea departe de Biserică, care a constituit un adevărat acoperământ pentru toţi românii drept-credincioşi. Născut în cetatea celor şapte coline, a fost crescut sub binecuvântarea Sfintei Parascheva, având aproape de casa părintească cunoscuta biserică a Sfântului Haralambie de lângă Sărărie, aflată nu departe de locul care l-a încântat altădată pe Ion Creangă, în icău, dar şi pe mulţi cărturari, iubitori de frumos şi muzică, care au trecut prin cetatea Iaşilor.
El însuşi s-a format ca un mare învăţat şi iubitor de înţelepciune. Cu o cultură de excepţie, spirit novator şi tradiţional în acelaşi timp, găsea mereu prilejuri de a rosti ziceri latineşti, versuri ori citate celebre, cuvinte ale Scripturii, folosind, în chip inspirat, fără să obosească, o sumedenie de neologisme.
Un dar esenţial pe care l-a cultivat în viaţa sa a fost cel al prieteniei. În jurul lui s-au aflat mereu mulţi oameni, dintre cei desemnaţi în conducerea organizaţiilor, cărora le-a fost apreciat diriguitor, sau în demnităţile pe care le-a îndeplinit.
Foarte mulţi pictori au fost apreciaţi de el. Cineva mărturisea că era adeseori exagerat de generos în elogii. Oricât de modest ar fi fost un pictor la vernisajul căruia participa, găsea lumină şi felurite idei în tablourile aflate pe simeză, folosea cuvinte încurajatoare, oferind speranţă şi elan căutătorului de frumuseţi.
A apreciat, de asemenea, mulţi savanţi din întreaga lume, cărturari, pe cei din ţară aproape venerându-i, cultivând preţuirea şi recunoştinţa pentru oamenii pe care îi întâlnise.
A fost ucenic redevabil marelui critic literar George Călinescu şi colaborator la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei Române, apoi aş spune în chip special al doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, care afirma despre el că era omul dăruit cu multă lumină şi recunoştinţă între cei întâlniţi în viaţa ei.
Pentru ea şi pentru alte spirite înalte ale culturii române, Dan Hăulică a inspirat crearea Fundaţiei Credinţă şi Creaţie, Maica Benedicta de la Putna, tocmai pentru a oferi astfel de modele unei generaţii care uită de marii oameni pe care i-a avut naţiunea română.
Savant şi aristocrat al spiritului
S-a afirmat despre el că a fost un savant şi aristocrat al spiritului. Mulţi oameni au fost consideraţi aristocraţi pentru faptul că proveneau din familii nobile, cu istorie şi blazon, însă el vădea o altfel de aristocraţie, la fel de importantă, chiar superioară.
A fost preocupat în chip special de pictorii pe care i-a întâlnit, cărora le-a coordonat albumele, expoziţiile, întâmpinându-i întotdeauna prin cuvinte luminoase şi o altfel de vedere decât aceea a unor critici şi comentatori ai lumii de astăzi, care evidenţiază întunericul din oameni. Între aceşti mari artişti au fost Horia Bernea, Horea Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor şi alţii.
Horea Paştina mărturisea, plin de emoţie, despre largheţea inimii lui Dan Hăulică. Se întâmplase cu câţiva ani înainte de moartea academicianului ca pictorul din preajma părintelui Dumitru Stăniloae, care-i cucerise prietenia marelui teolog prin smerenie şi lumina aşezată pe pânze, să pregătească o expoziţie la Sala Dalles. Era frig, sala neîncălzită şi se apropia ziua vernisajului expoziţiei.
Dan Hăulică, la vârsta lui venerabilă, a rămas, mai multe zile, câteva ceasuri, alături de Horea Paştina şi au hotărât împreună modul în care să aşeze lucrările, iar în momentul vernisajului a avut un discurs plin de frumuseţe, pe de o parte, filocalic, pe de altă parte, oferind acest model de pictură artiştilor de la începutul veacului al XXI-lea.
Era obiceiul ca după astfel de evenimente pictorul care organizase expoziţia să ofere o masă. Au mers împreună, după vernisaj, să petreacă câteva ceasuri, întru bucuria comuniunii. La final, generos, Dan Hăulică a plătit masa. Gestul s-a repetat şi altă dată. Avea o candoare a inimii, o bunătate şi o milostivire parcă desprinse din paginile Sfintei Scripturi.
Dan Hăulică a aflat, către sfârşitul vieţii lui, comoara îngropată într-o ţarină. Ştiind valoarea ei, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea…
Aceasta este iubirea pe care a descoperit-o în Biserică, prin oameni minunaţi, care l-au ajutat să se apropie de comoara cu adevărat preţioasă. L-a ajutat ca acolo să fie şi inima lui, care a iubit pe alţii, a simţit sensibilităţi pe care mulţi nu aveau cum să le perceapă.
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Comentarii