De la distanţă

…Pare-se că atunci când adultul începe a-şi reaminti copilăria şi a vorbi despre ea, deja este la mare distanţă de timpul acela pe care adesea (hm, de la caz la caz…) îl socoteşte ferice. Şi-i vine a povesti despre el tocmai copiilor pe care îi are în preajmă. Şi ce noroc dacă-i mai are! Înţelegând la un moment dat că ani lumină (adică mulţime de zile fel de fel, între care şi unele, cu adevărat luminoase, au rămas de ţinut minte) îi despart. Sau înţelegând bunăoară că şi prichindelul de grădiniţă a ajuns să aibă grijile sale, prevestitoare ale unei vieţi (inclusiv) pline de griji fel de fel. Ori înţelegând că cei acum mici au, la rândul lor, rosturi bănuite şi sperate, de a căpăta aripi, precum şi rosturi de temut, precum acela de a zbura, cu aripile lor noi, cine ştie unde şi în ce chip… Iată, recent mi-a murit un vecin pe-ai cărui băieţi i-am cunoscut, în treacăt (…şi pe la părinţi), în urmă cu mai bine cu un deceniu. Şi-acum, că a fost să-l îngroape pe tata şi să-i ofere oarece sprijin mamei vârstnice, de-acolo, din lumea mare şi largă, s-a-ntors în zbor de avion, pentru trei zile, doar unul. Celălalt era deja prea departe şi poate că l-ar fi durut aripile să facă atâta cale. Dar nu m-am mirat prea mult cum, deunăzi, le-am revăzut mama: singură şi senină. Deşi nu mi s-a părut niciodată o mare filosoafă, mi-a dat de înţeles că priveşte viaţa de sus, atât de sus încât şi pe sine se vede ca pe-o furnică. Toate se petrec după o rânduială a firii, îmi zise ea, cu vorbele sale. De-acolo, de sus privindu-i, de la distanţa aceea, şi pe fii îi vede la fel, mici şi firavi, aşa cum i-au fost de la început…