Se manifestă azi un fenomen curios, opus sărăciei şi neajunsurilor: răsfăţul. Nu un răsfăţ simplu, în sensul în care părintele îi face copilului pe plac dintr-un motiv sau altul, căci nu-i vorba aici doar despre un răsfăţ copilăresc, ci şi despre unul social. Dacă părinţii îşi bibilesc odraslele până acolo unde le pun la dispoziţie toate mijloacele materiale posibile, le împlinesc nevoile, dar şi dorinţele cele mai bizare, societatea se manifestă oarecum la fel cu „răsfăţaţii săi”. Există pârghii ale legii, ale mecanismelor scrise sau de negăsit pe hârţoage, care îi „alintă” şi îi răsfaţă pe unii dintre contemporanii noştri, precum fac şi părinţii cu cei mici. Sigur că oamenii se nasc egali în aspectul lor fundamental, dar „răsfăţul” social produce o inegalitate de proporţii. Cei lipsiţi de mijloace materiale sunt predispuşi la a lupta pentru ele şi a găsi un sens al vieţii în construcţiile de acest tip, pe când răsfăţaţii societăţii vor scormoni prin alte şi alte valori, cum ar fi valorile sufletului, iubirea, conştiinţa. Scopul ultim al fiecăruia dintre ei este, totuşi, fericirea. Numai că fiecare o va găsi în valorile spre care sufletul aspiră cu mai mare putere. Şi, desigur, sufletul fiecăruia va deveni dependent exact de acea valoare, care i se scurge mereu printre degete, de aceea pe care n-o poate avea. Adesea răsfăţatul social devine cu mult mai nefericit decât celălalt, predispus spre a contempla în adâncurile sale fericirea, prin prisma banilor sau a lucrurilor. Căci, dacă unul este ghidat în viaţă de nevoi, celălalt, adică răsfăţatul, este ghidat de dorinţe. Iar dorinţele au obiceiul să se mărească, să-şi lărgească, să-şi mărească forţa asupra sufletului într-un continuu ritm de dans barbar. De îndată ce bărbatul cucereşte o femeie sau invers, dorinţa începe să scurme în suflet ca un virus sau ca o maladie gravă şi să caute altă şi altă fericire, altă şi altă exprimare a acestei trăiri. Sufletul se trezeşte cuprins de dorinţa sa şi condus de ea către lucruri tot mai nebuneşti şi, adesea, capabile să ducă la râpă tot edificiul construit în sufletul uman sau în viaţa omului. Drogurile sunt un efect al răsfăţului social, căci ele îndeplinesc toate dorinţele dintr-odată şi, în aceeaşi măsură, le distrug pe toate. Dar şi dorinţa de a construi case pompoase sau aceea de a fi primul şi în vârful stogului societăţii se transformă în opusul lor de îndată ce sunt împlinite, pentru că împlinirea în sine conduce către alte dorinţe şi alte presupuse nevoi. A face diferenţa între nevoi şi dorinţe, nu doar în plan material, ci şi în cel sufletesc, devine o artă a păstrării echilibrului. Cum scopul acestora se face o adevărată filozofie în capetele umane, căci el încearcă să stabilească însuşi sensul vieţii. Acolo unde fericirea alunecă pe pante prea abrupte şi se pierde în opusul său, avem de căutat o pierdere de „sens” sau găsirea unui sens al vieţii, altul decât fericirea imediată şi altul decât fericirea izvorâtă din raportarea pe care sufletul şi mintea şi-o fac la valorile umane. În orice eşec măreţ trebuie să privim cu limpezime o pierdere a cârmei sufleteşti şi o mare nevoie de a găsi sensul vieţii. Cum şi în succes trebuie să căutăm semnificaţii, care să ne scape de efectele adverse ale răsfăţului. Fiindcă devenim răsfăţaţi de îndată ce începem să câştigăm ceva: o iubire, o casă, o poziţie socială cu pensii speciale, un surâs, o atingere, orice ne-am dorit cu prea mare încrâncenare. Copilul răsfăţat vrea barcă, după ce i-ai cumpărat minge, şi vrea palat, după ce i-ai luat maşină. Procesul este identic în sufletul adultului, angajat pe panta alunecoasă a dorinţelor. După ce s-au căpătuit răsfăţaţii societăţii cu proprietăţi imense în ţară, ei au şi proprietăţi în străinătate. Unul dintre ei are în Brazilia o proprietate ce ocupă o stradă. Răsfăţul se desăvârşeşte acolo unde apare distrugerea. Astfel, a ne opri din când în când singuri de la împlinirea dorinţelor devine un fel de a învăţa să supravieţuim şi să găsim fericirea în tot ce-i aproape, mult prea aproape de noi.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii