După Vatican, Meteora şi Istanbul, la vârsta de 94 de ani, l-am mobilizat pe tata să mergem şi la piramide. „E vorba de una din cele şapte minuni ale lumii. Nu-i departe şi nu-i scump.” Tata a fost de acord şi într-un noiembrie am plecat într-acolo.
Din Suceava am pornit cu un tren de dimineaţă şi pe la amiază eram în Bucureşti cu vreo opt ore înainte de plecarea avionului înspre Hurghada. Vreo patru ore am stat în Gara de Nord, în sala de aşteptare clasa întâi, în baza tichetelor de călătorie pe care tata le avea ca fost veteran de război. Obişnuit ca în timpurile în care el mergea cu căruţa sau cu sanciul la munte, cu vânzare sau să aducă lemne de foc, şi de această dată, tata şi-a luat cu el mâncare pentru drum. Fiersese 14 ouă (excursia urma să fie de 12 zile, all inclusive) şi mai luase cu el o pâine, nişte sare într-o cutie de chibrituri şi un cuţit artizanal făcut de el dintr-o coasă mai veche. Mai cumpărase şi un kilogram de Eugenia. Toată mâncarea era pusă într-o plasă de rafie legată strâns la gură cu o sfoară din fuior de cânepă.
Cred că am mâncat împreună vreo patru ouă şi restul le-am abandonat în sala de aşteptare. N-aş fi putut să nu remarc faptul că sala de aşteptare avea şi o mică bibliotecă; nişte rafturi întinse pe vreo 3-4 metri, unde, la loc de cinste, exact în mijloc, era lipit un anunţ „DUPĂ CITIREA CĂRŢILOR, VĂ RUGĂM, SĂ LE PUNEŢI ÎNAPOI ÎN RAFT”. Cât te uitai la acele rafturi, în stânga şi în dreapta, în jos şi în sus, nu era nicio carte. Doar rafturi goale şi res-pectivul anunţ!
Din Gara de Nord am plecat cu un autobuz până la aeroportul „Henri Coandă”, din Otopeni. Am lălăit-o preţ de vreo două ore prin aerogară şi, când am dat să mă interesez de zborul nostru, am descoperit că nu era nicăieri afişat. L-am sunat la Suceava pe un fost coleg de liceu, care a aflat şi mi-a trimis numărul de telefon al reprezentantului firmei de turism, care greşit ne îndrumase către aeroportul Otopeni. „Luaţi un taxi şi mergeţi la Băneasa. Vă plătesc eu taxiul.” „Dacă autobuzul nu se blochează în trafic, pe undeva, avem timp să prindem avionul” i-am răspuns eu. Am luat autobuzul şi, până la aeroportul Băneasa, am tot fost cu ochii pe ceas şi cu frica de a nu trece, din greşeală, de aeroport. Am stat în picioare lângă şofer şi am coborât unde trebuia, numai că în zonă erau tot felul de lucrări stradale şi a trebuit să ocolim câteva sute de metri, până am trecut pe partea cealaltă a şoselei, unde era aeroportul. Eu căram valizele şi-l tot zoream pe tata (94 de ani, tocmai împliniţi cu şase săptămâni înainte!) să ţină aproape. „Mai bine stăteam acasă!”, şi-a descărcat tata năduful. Mă temeam ca nu cumva să renunţe, după toate bordurile şi punţile improvizate peste care a trebuit să trecem prin respectivul şantier din zonă.
Am prins avionul şi, după două ore şi câteva minute, am aterizat cu bine în Egipt, la Hurghada. Cu un autocar, întreg grupul de vreo 20 de oameni am ajuns la El Gouma. Era cald şi totul era verde şi înflorit. Şeful de grup a făcut repartizarea noastră pe căsuţe şi ne-a dat cheile.
„Ne-o luat valizele!” a sărit tata, parcă să-l oprească, pe majordomul cu faţa măslinie, care a pus mâna pe valizele noastre. „Stai liniştit! Asta-i treaba lui. Ni le duce până în camera noastră.”
În El Gouma am stat două zile şi eram cazaţi la aproximativ 2 km de Marea Roşie. Pe timp de zi, din oră în oră, o barcă făcea traseul dus-întors între zona căsuţelor (acoperite cu stuf) şi Marea Roşie. Tata a fost doar o singură dată, cu barca, până la Marea Roşie, de unde ne-am întors pe jos. În ziua în care am plecat singur până la Marea Roşie, tata a rămas în respectivul resort, dar s-a descurcat foarte bine, în sensul că, deşi nu ştia limba, îi arăta barmanului brăţara de la mână (culorile brăţărilor puse la sosire pe mâna turiştilor arătau ce fel de meniu avea plătit fiecare) şi întindea degetul spre băutura care să i-o dea. S-a descurcat la fel de bine ca atunci când, în război, s-a pierdut de armata română şi a luptat două săptămâni în armata germană (pentru acele fapte de arme, în 1942, a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”).
De la El Gouma am plecat către Cairo. Deplasarea a fost făcută cu un convoi de autocare (vreo 50), cu maşini militare în faţă, în spate şi pe la mijloc. Când treceam prin localităţi traseul nostru era liber, restul traficului fiind oprit. Vedeam pe geam oameni sărăcăcios îmbrăcaţi, mulţi dintre ei pe lângă un soi de căruţe cu două roţi, trase de măgari. Am trecut prin Cairo şi ne-au cazat la un hotel în Giza, de unde vedeam pe geam renumitele piramide: Keops, Kefren şi Mykeronos. Acolo, la piramide, tata, lăsat să umble de unul singur, a fost abordat de diverşi vânzători ambulanţi, unul din ei îmbrăcându-l chiar în haine arabe. N-aveau cu cine să discute, căci ăia nu ştiau româneşte, iar tata nu avea bani! Totuşi, deplasarea la piramide a fost benefică; tata mi-a povestit că s-a uitat atent la blocurile de piatră şi a observat că nu erau finisate şi de aceea „nu alunecau şi nu se răscheau”!
De la piramide am trecut şi pe la Sfinx şi, în program, a fost prinsă şi o vizită la un magazin cu diferite esenţe de plante: papyrus, lotus, iasomie etc. Am fost primiţi cu ceai şi o arăboaică ne-a vorbit, prin intermediul ghidului nostru, în engleză. Brusc, a început să ne vorbească în română; era o româncă, soţia unui egiptean care şi-a făcut ucenicia sexuală în România!
Cât am stat în Giza (parcă două zile) am făcut şi o vizită la Muzeul de Egiptologie din Cairo. Te pierdeai în el, de mulţimea exponatelor şi informaţiilor. Tot în Giza, am ieşit din hotel să caut nişte apă de băut la un magazinaş din apropiere. N-am mers mult şi, pe marginea unui canal cu tot felul de mizerii şi animale moarte, am văzut mai multe grupuri de oameni; unii spălau diverse haine, iar alţii vindeau mâncare! Referindu-se la strada/ drumul din zona canalului, tata a avut şi el ceva de spus: „aşa o colbăraie nu vezi nici la noi în sat!”.
De la Giza, cu un tren de noapte, am plecat către Luxor (500 km). Acolo am fost cazaţi pe un vapor de croazieră cu care, în noaptea următoare, am plecat înspre Aswan. În Luxor am coborât cu tata doar pentru templul Karnak, după care el s-a întors şi a rămas pe puntea superioară a vaporului. Eu am fost pe Valea Regilor (în special morminte descoperite şi prădate de hoţi, până a intra egiptologii cu cercetările lor) şi la templele Hatchepsut şi Luxor. După masa de prânz, am coborât din nou în oraş. M-a abordat un tânăr care mi-a povestit că ei (egiptenii) nu au voie să deţină valută şi că să-i schimb eu zece monede de un euro în lire egiptene. M-a întrebat câte lire egiptene valorează cele zece monede de un euro. Eu i-am zis că 70. „Give me fifty.” (Dă-mi cinzeci.) Mi-a dat cei 10 euro, iar eu i-am dat o bancnotă de 50 de lire (el aşa a cerut, să fie într-o singură bancnotă). Imediat ce i-am dat banii, mi-a zis să-i mai dau 20 de lire, după care a început să ţipe în gura mare: „Give me my money!” (Dă-mi banii mei!). Am întins mâna să-i restitui cei 10 euro, iar el mi-a întins răsucită bancnota pe care se putea citi 50. Dacă nu eram suficient de atent, luam o ţeapă de 49,50 lire egiptene. Bancnota lui răsucită era de jumătate de liră; un fel de 50 de bani!
Până la Aswan (aproape 200 km) cred că am făcut două nopţi şi ziua dintre ele. Am mai coborât de pe vapor doar de două ori; pentru templele Edfu şi Kom Ombo. La un moment dat, pe timp de noapte, am stat după alte vase de croazieră, să „urcăm” printr-o ecluză, construită de ROMENERGO SA România. Cât am aşteptat până să ne vină rândul, mai mulţi localnici au apărut cu bărcile lor şi ne-au aruncat în sus, pe punte, în pungi de plastic, diverse ţesături de-ale lor. Unii au reuşit să vândă, alţii au fost mai puţin norocoşi.
La Aswan, printre multe lucruri vizitate (în special catedrala coptă, insula Elefantina şi bazarul) am fost şi la barajul lacului Nasser. Lacul a apărut ca o necesitate în urma creşterii populaţiei şi dezvoltării culturilor agricole de bumbac şi orez, apa fiind folosită atât pentru producerea energiei electrice, cât şi pentru irigaţii (producţiile agricole au crescut cu până la 500%). Barajul a fost construit în anii ’60, cu ajutorul Uniunii Sovietice, drept pentru care Rusia beneficiază şi astăzi de mari reduceri (până la 50%) la excursiile în Egipt. Ar mai fi de spus că o bună parte din templele Egiptului antic au rămas la locul lor şi sunt acum sub apele lacului Nasser. Alte temple au fost demontate şi li s-a găsit un nou amplasament. Abu Simbel este un caz fericit, situat în sudul Egiptului, foarte aproape de graniţa cu Sudanul. Mai sunt (nu ştiu câte) temple ale Egiptului antic care nu au rămas sub apele lacului de acumulare, ci au fost „exportate” către unele ţări care au dat o mână de ajutor la construirea marelui baraj; ştiu că în Madrid se află un asemenea templu.
Excursia noastră s-a încheiat fără alte evenimente mai deosebite; cu autocarul până la Hurghada, cu avionul până la Cluj-Napoca, cu trenul până la Suceava şi cu taxiul până la Lisaura. „Acolo lumea stătea la plajă, iar aici ninge” a concluzionat tata.
CONSTANTIN PAPUC
P.S.: Kilogramul de Eugenia cumpărat de tata, ca hrană pentru excursie, a bucurat un măgar şi nişte căpriţe într-o oprire a noastră pe drumul de întoarcere dintre Aswan şi Hurghada.
Comentarii