Timpul, în cosmos, nu se măsoară în zile şi nopţi, ci în ore. Ar fi trebuit să văd Soarele şi stelele, dar Cosmosul este în întuneric. Ar fi trebuit să văd Marele Zid Chinezesc despre care se spune că este singura creaţie umană care se vede din univers pe Pământ.
Voi privi Pământul, culoarea lui albastră; este culoarea mărilor şi a oceanelor şi culoarea apei din care se zice că s-ar fi ivit viaţa.
În cosmos, astronautul nu simte gravitaţia. El zboară în interiorul rachetei. Astronautul nu simte nici timpul, pentru că nu există nici dimineaţă, nici seară. În spaţiul extraterestru numai Pământul este luminos, în rest, este un uriaş întuneric cosmic.
A fi în afara lumii, departe de Pământ, în întunericul intergalactic, fără niciun sprijin, zburând în interiorul unei capsule luminate, înseamnă a cunoaşte singurătatea fără sfârşit; timpul cosmic, noaptea eternă, tăcerea în care corpurile cosmice se rotesc.
A pune totul la scara Cosmosului înseamnă, pentru unii, a rămâne în nimic. Timpul omului este o fărâmă de clipă raportat la orice corp cosmic, la vieţile de milioane de ani ale sorilor. Orice imensitate pământeană este minusculă pe lângă Cosmosul şi marile traiectorii galactice ale stelelor şi galaxiilor. Lumina zilei este doar o radiaţie abia vizibilă pe lângă lumina supernovelor şi uriaşele explozii stelare.
Totul se înghite şi se aneantizează în imensitatea cosmică. Lumina este prinsă în găurile negre, timpul, în eternitatea universului, omul în imensul vid al Cosmosului.
Nu putem trece înapoi de Big Bang, nu putem depăşi un univers singur în spaţii uriaşe.
Căutăm, noi, oamenii, un Centru. Dacă, în imensitatea cosmosului, în timpul contras al eternităţii, un Centru ar fi posibil, un Centru de la care totul se comprimă sau se extinde, de la care, ca de la un ADN al fiinţei, totul s-ar crea sau s-ar distruge – atunci lumina Pământului s-ar vedea de oriunde. Iar sateliţii şi Marele Zid Chinezesc ar rămâne elemente ale Cosmosului, laserele şi rachetele ar umple spaţiul nostru extraterestru de lumină, de zumzete, radiaţii şi saluturi umane către nesfârşit.
NIADI CERNICA
Comentarii