Paul sau Poveste de iubire

Poveştile mă caută, iar şi iar. Mă găsesc oriunde aş fi, oricât aş vrea să le ignor. Pentru că ele sunt acolo şi se cer ascultate. Poate rescrise, pentru a ajunge la cât mai multe suflete. Rescrise cu ajutorul unora dintre cei ce le aud, după principiul: la început e nevoie să cunoşti; dacă cunoşti, începe să-ţi pese, iar dacă îţi pasă, vei face ceva.  Aşa începe schimbarea. Prin cunoaştere.

În  parcarea aglomerată de la bloc, abia dacă mai găseşti un loc prin care să te strecori. Între maşini, pe asfalt, nişte copii de 5 sau 6 anişori au întins o pătură şi se joacă zgomotos. Râd colorat, se hârjonesc, umplu aerul de o veselie contagioasă. Pentru ei nu contează nici gunoaiele împrăştiate peste tot, nici petele uleioase scurse de la diverse vehicule… cu minunata inocenţă a vârstei, se bucură de copilărie. La câţiva metri de ei, privindu-i cu jind, stă un băieţaş stingher. Este înalt, îmbrăcat modest, are cam 12 ani, dar ce mă frapează din prima sunt ochii lui. Ochi mari, mari şi trişti. Intuiesc imediat cât de mult ar vrea să se alăture celorlalţi copii. Din motive neştiute însă, aceştia nu-l includ în jocul lor, iar din când în când îi aruncă pe furiş priviri reticente. Aşa că el îşi reorientează, după un timp, atenţia spre maşinile din parcare. Am aflat ulterior că sunt pasiunea lui. Trece atent pe lângă ele şi când vreuna îi stârneşte entuziasmul, o analizează îndelung. Ochii i se fac parcă şi mai mari, îi strălucesc şi un zâmbet îi luminează chipul.

„Paul, treci imediat în casă! Pe unde umbli?! Mişcă-te odată!” Vocea aspră tună de la un geam şi parcă sparge văzduhul. Băiatul se îndreaptă repede spre scara blocului.

În curtea bisericii e plin de lume. E un soare blând, vântul adie plăcut, iar în aer pluteşte parfum de sărbătoare. E pace, împăcare, linişte sufletească. Câteva femei discută  într-un colţ al curţii. La câţiva paşi distanţă, o doamnă cu un aer matern şi protector, îi zâmbeşte cald lui Paul, care o strânge în braţe îndelung. Îl mângâie pe creştet, iar el pare a se topi de drag, şi închide ochii ca un căţeluş alintat. „Copile bun…, îi şopteşte ea, dragul de tine…”… Deodată, o femeie mică de statură, cu o expresie de neplăcere pe chip, vine ca o furtună, îl trage furioasă de-o parte, apucându-l de-o ureche şi şuieră cu o voce aspră, cunoscută: „Ce-ai făcut iar ??? Ce-ai mai făcut iar?! Răule ce eşti tu! Numai probleme îmi faci! Mă faci de ruşine tot timpul!” E mama. Doamna rămâne nedumirită şi priveşte cu neputinţă scena. Ce să facă? Ea nu e Mama. Paul este împins brutal spre un grup de enoriaşe cu priviri sobre. Una dintre ele, după ce îşi aranjează baticul şi îşi face cruce cu evlavie, în acord cu Liturghia care răsună solemn în difuzoare, îndreaptă un deget ameninţător spre copil. „TU! TU mi-ai furat portofelul! Unde e portofelul meu???  Dă-mi-l înapoi!” Acuzatul încearcă: „Nu, nu eu…” îngaimă abia auzit. „N-am furat eu!”  Femeia este însă hotărâtă: „Ba tu! Normal că tu! Cine altul, că doar TU EŞTI CU PROBLEME!”  Paul îngaimă: „Nu eu….” şi vocea i se frânge în plâns… Mama e roşie la faţă: „Mi-e ruşine cu tine! M-am săturat! Numai probleme îmi faci! Scoate portofelul, hoţule! Vai, doamnă, aşa de rău îmi pare pentru ce v-a făcut… tare ruşine îmi e cu el…” se tânguie. ”Aaamiiin…” se aude în difuzoarele bisericii. Acuzatoarea  mai face o cruce, spune ceva de neînţeles privind într-o parte, îşi aranjează baticul, apoi continuă cu superioritate: „Doamnă, trebuie să faceţi ceva cu el, aşa ceva nu se poate! Ce ne face AŞA UNUL”… Apoi, uitându-se la vecina de alături: „Hai, vino, că se face coadă la împărtăşanie…”

Nu se mai vorbeşte despre portofel…

În părcuşor e plin de lume, oameni de toate vârstele care se plimbă sau se odihnesc pe bănci, admirând florile sau urmărind curios trecătorii. „Mama, eu stau aici”, Paul se aşează pe o bancă lângă doi bătrânei care îi fac loc zâmbitori. „Nu, stai aici, unde îţi zic eu!” se răsteşte mama, în timp ce îl trage de mână spre o altă bancă. „Lăsaţi-l, doamnă, că nu face nimic…” spune bătrânelul de pe bancă, amabil. „Nu, să stea unde spun eu, ca să-l văd, că nu ştiţi ce probleme îmi face! Numai belele îmi aduce pe cap, m-am săturat de el! Degeaba îl duc la biserică, tot obraznic e! Aici stai şi nu te mişti!” taie ea aerul cu vocea, în timp ce Paul, cu ochii în pământ, se aşează docil.

Duminică după-amiază în bloc e linişte. Lumea pare că se odihneşte. Deodată, un ţipăt sfâşietor, parcă din altă lume, taie aerul. Apoi încă unul şi un plâns spasmodic înfioară atmosfera, complet inadecvat şi parcă neverosimil. În timp ce fiecare fibră a minţii se zguduie şi se torsionează sub impresia dramei nevăzute, aud bufnituri înăbuşite. Una, două, trei… Aud cu siguranţă toţi vecinii de scară şi chiar de la blocul vecin… Îl bate.  „Nu te mai suport!     M-am săturat! Nu te mai vreau!” se aude, repetitiv, printre lovituri. Şi ţipetele continuă, până când, într-un final, se epuizează. E linişte din nou. Blocul e desigur, tot ador-mit.  După un timp, Paul iese în parcare. Ochii săi mari par ceva mai roşii acum, dar el zâmbeşte larg când vede o maşină frumoasă şi se opreşte să o studieze atent.

Copiii plimbă un căţel de lesă. Paul se desprinde de lângă maşina cea interesantă şi într-o clipă e lângă căţel. E bucuros şi vrea să-l mângâie. Un copil smuceşte lesa şi îl ocoleşte. Îl trage de mână pe celălalt şi grăbesc pasul. „Hai mai repede, că e ăsta aici!”, îi spune, cu iritare în glas. Celălalt chicoteşte. „Ce aveţi cu el?” întreb. „E NEBUN!”, spun cei doi la unison. Fac un gest sugestiv cu mâna în dreptul tâmplei. „De ce spuneţi asta?” „Cum, da‘ nu vezi?” spune cel cu lesa, şi râde răutăcios.  „Văd un copil exact ca voi!” Cei doi se uită la mine ca la ceva ciudat şi nemaivăzut. Îşi aruncă priviri cu subînţeles, gândindu-se, probabil, să îmi atribuie şi mie aceeaşi etichetă pe care au folosit-o cu câteva clipe înainte. Apoi, plecând, îmi „explică” peste umăr: ”E NEBUN, AŞA MI-A ZIS MAMA, ŞI EA ÎL ŞTIE DEMULT. A AUZIT-O ŞI PE MAICĂ-SA ZICÂNDU-I AŞA”… Mă uit amar spre Paul, care a rămas privind în urmă după copii. Nu ştiu dacă înţelege ce înseamnă vorbele acelea. Aş spera că nu. Dar tonul pe care au fost spuse şi gesturile asociate le înţelege oricine şi cred că şi pe el îl dor ca nişte lovituri de curea.

Neputinţă. Neştiinţa a ce se poate face ca simplu cetăţean. Limite. Cum să intervii în familia altuia? Cine are dreptate? Câte feluri de dreptate există într-un acelaşi caz? Prejudecăţi. Bullying. Educaţie. False valori. Ipocrizie. Părinte. Intransigenţă. Înţelegere. Acceptare. Empatie. Iubire. Interes limitat al celorlalţi. Neimplicare. Lume în derivă. Familie cu probleme. Copil cu nevoi speciale… Ajutor!

NICOLETA CIOBANU-HAŞOVSCHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: