Lumea ca o rană deschisă

În peste douăzeci de cărţi, tipărite începînd cu anul 1999, pînă azi, de la debutul cu poemele din Ard visele în nopţi de Sînziene, pînă la, recent, romanul Autopsia mirărilor (Editura Opera Magna, 2020) şi „eseul mărturisire” Anomaliile singurătăţii (Editura 24:ore, 2021), Maria-Elena Cuşnir a explorat aproape toate formele literare: poezie, proză scurtă, roman, memorialistică, publicistică topită într-o proză de idei, note de călătorie, identificîndu-se, peste tot, filtrul lirismului prin care trece realul în poezie şi proză, într-un fel foarte explicit, pentru că, iată, un volum de versuri din 2004 se numea Nordul mirărilor, iar romanul apărut de curînd, Autopsia mirărilor, unde segmentele epice se leagă prin poeme care rezumă ceea ce a fost, dar şi proiectează ceea ce va urma: „Muguri gingaşi se leagănă între picuri de/ rouă;/ Adierea ecoului, treaptă cu treaptă/ Se cuibăreşte în inima visului;/ Mîngîiere din lumina poveştii./ Te-ntrebi de ce în vis cîntecul e fără-ntristare./ Acolo, clipa copilăriei trăieşte între cărări/ Fără-nceput şi fără sfîrşit./ Sălaş, în ochiul păsării: vis nocturn./ Magia visului – «Anotimpurile» lui Vivaldi/ Plînsul ninsorii – singurătate în ore tîrzii/ Petale albe spintecă cîntecul primăverii,/ Îmbrăţişări prelungi – fata morgana în/ zăpuşeala verii./ În toamnă ajungi precum teiul fără frunze,/ fără vrajă;/ La capătul visului eşti tu/ Cel alungat de vocea adîncă a destinului” (Visul). Acest poem-punte între două capitole romaneşti, Lumina curgătoare a sufletului şi Noaptea amintirilor, exprimă, în fond, visul protagoniştilor, Viana şi David, în expresia lirică a Mariei-Elena Cuşnir, doi muguri gingaşi care se leagănă în picuri de rouă, crescînd în lumina unei duioase poveşti de dragoste care traversează vremea omului şi timpul de deasupra sa, de la plînsul ninsorii şi cîntecul primăverii, pînă la zăpuşeala verii şi teiul „fără vrajă” al toamnei. Filtrul liric potenţează intriga romanului şi defineşte profilul personajelor; Maria-Elena Cuşnir îşi găseşte şi într-un foarte inspirat motto din Kafka: „Între multe alte lucruri, tu erai pentru mine şi o fereastră prin care puteai privi străzile, singur, n-aş fi putut”: un alt fel de a fixa ceea ce se cheamă suflete-pereche, utopia lui Unu, în care realul e perceput totdeauna prin ochiul Celuilalt, fiinţa interioară şi nu, ca în atîtea alte paradigme literare, adversarul, duşmanul, alteritatea.

Autopsia mirărilor este o carte despre iubire, „binecuvîntarea vieţii”, cum îi spune autoarea, (re)confirmînd faptul că, la început, a fost dragostea, dar nu oamenii: Cuvîntul, adică, iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea Fiului care aduce, pentru oameni, în viaţa sa pămîntească, o religie a iubirii; Viana ajunge, prin dragostea pentru David, la o concluzie fără echivoc („Ştia că cea mai mare binecuvîntare a vieţii e iubirea. Ea îţi dă puterea să mergi înainte, îţi dă înţelepciunea pe care n-o cîştigi decît prin caznă, îţi dă credinţa că, viaţa e un miracol”), la fel cum David, îndreptîndu-se spre o întîlnire cu sufletul-pereche, le sugerează colegilor cîrtitori un provocator subiect de meditaţie: „Credeţi că iubirea poate salva sufletul de spaimele existenţiale?”. Povestea de dragoste dintre Viana, medic dedicat, „în prima linie” şi David care lucrează la un „grandios proiect” ce viza fizica cuantică se întîlnesc la Librăria „Cărtureşti”, unindu-i, înainte de sentimente, pasiunea pentru lectura cărţilor care „ascund cele mai mari averi, sunt o adiere de primăvară în harababura vieţii”. Pasiunea şi datoria sînt trăsăturile definitorii ale profilului Vianei a cărei viaţă profesională e surprinsă într-un stop-cadru din 7 ianuarie 2020, în lumea surpată de pe holurile spitalului: „Viana solicitase să fie de gardă, aşa înţelegea ea că este de ajutor semenilor. Unii sunt pe punctul de a-şi pierde viaţa, de ce să nu le vină în ajutor? Chiar dacă unii nu mai au nicio speranţă, simţea că trebuie să fie alături de cei aflaţi pe drumul nefericirii. Fu şocată cînd deschise uşa secţiei. Zeci de bolnavi, în picioare, pe scaune, rezemaţi de pereţi. Oare ce aşteptau? Se dădeau reţete, farmaciile erau asaltate. În fiecare dintre bolnavi vedea cîte o umbră a vinovăţiei că s-au născut, că au venit pe lume pentru a fi alungaţi din ea. Cîte suflete disperate sau resemnate? Două asistente şi doi medici consultau acei nefericiţi. Pentru cîţi lipsa de speranţă echivalează cu renunţarea? Medicina a făcut progrese uimitoare, dar… e atît de neputincioasă în faţa atîtor cazuri. Fiecare muritor visează la o viaţă fără suferinţă. Cine hotărăşte pentru cine e drum de scăpare şi pentru cine nu există? Oricine caută un sens existenţial. Cînd el dispare, de ce te mai agăţi? Fiecare îşi aşteaptă sentinţa sau motivarea ei. Protestele nu ajută cu nimic. Farsele destinului? Viana simţi că spaţiul Ambulatoriului s-a golit de aer”. David lucrează cu speranţa de a finaliza „un grandios proiect comun ce viza fizica cuantică”; doi specialişti împliniţi profesional, căutînd acelaşi echilibru în orizontul unei poveşti de dragoste, al unirii pînă la identificare, conform motto-ului din Kafka, al unei geneze reciproce pentru a se regăsi în Unu: „Cît îşi dorea ca Viana să fie acum lîngă el – spune monologul său interior, David – şi împreună să treacă pe 1îngă toţi oamenii nepăsători la suferinţele altora! Doar ei doi ascunşi în scorbura unui stejar uriaş, departe de vacarmul aglomerărilor urbane, de răutatea şi invidia pe care doar Atotputernicul le-ar putea curma; să se contopească într-o scînteie ce s-ar proiecta în cer”. Împreună, (re)descoperă lumea din jur: secretul longevităţii cuplului, pe care Viana îl regăseşte lîngă părinţii săi, Miana şi Mihai, portretul-robot al unei generaţii, tinerii în oglinda „bătrînilor” părinţi ai Vianei („Sentimentele de prietenie adevărată au dispărut. Trăiesc într-o altă lume, virtuală. Am urmărit în pauze sau în excursii discuţiile lor. De fapt, nu spun nimic. Nu ştiu dacă ei pot trăi un sentiment de vinovăţie, de compasiune, dacă fac distincţie între bine şi rău. Rareori lasă să le cadă masca de pe chip. Mi-ar plăcea să-i văd că vorbesc nestingheriţi, că-şi fac griji, că se bucură să ajungă pe culmea unui deal sau munte, că lumina argintie a lunii răspîndeşte magie. Mă gîndeam într-una din zile dacă adolescentul mai ştie să cuprindă faţa iubitei şi să-i atingă obrazul ca o mîngîiere. Sexul este alimentat prin filme de cea mai joasă calitate, prin reviste sau Facebook. Efectul distrugător se vede la tot pasul: divorţuri, violenţe casnice. Nouă nu ne-a fost greu să rămînem împreună, viaţa nu e doar lapte şi miere. După atîţia ani îl privesc pe Mihai cu surprindere şi-mi dau seama că el este în fiecare colţişor al fiinţei mele. E în fiecare colţişor al casei, al grădinii, al respiraţiei mele”) şi a Vianei înseşi („Cred că majoritatea tinerilor se mint singuri, întorcînd spatele acelor ceasornicelor sau poate eu sunt mult depăşită, o conservatoare înrăită ce m-am lăsat împinsă spre ceea ce te face să simţi miracolul vieţii, să înţelegi lumina cerului în nopţile întunecate”), într-o epocă a escaladării violenţelor de tot felul, a problematicii credinţei, cînd se confundă libertatea cu ateismul, cu pledoarii (aproape) patetice pentru iubire, toleranţă, patriotism („Să nu plecaţi într-o ţară străină. Aici n-o să vă pierdeţi. Clipele vieţii trec ca o părere, toate speranţele se risipesc, inima e vie doar la rădăcini. Plecarea nu e decît amăgire, minciună. Cîte lucruri nu sunt de descoperit în această frumoasă ţară a noastră”, spune un bolnav de pe patul de suferinţă, medicului care îl îngrijeşte), găsind forţa supravieţuirii în însoţirea, în gînd, cu Dumnezeu („Oare eşti de neînfrînt cînd păşeşti alături de Dumnezeu?”, se întreabă, retoric, Viana în seara unei zile de mari încercări ale medicului) şi în căldura pătrunzătoare a căminului, a familiei: „Îi plăcea, mai ales, sîmbăta sau duminica, cînd erau toţi ai casei, să înregistreze fiecare detaliu ascuns al discuţiilor cînd rîdeau în jurul mesei; trăia atunci senzaţia unei legături de nezdruncinat, deasupra tuturor nimicurilor”, consemnează Viana în monologul său interior, regăsind spaţiul fiinţial între rădăcinile neamului: „Legătura cu cei dragi, părinţi, surori, fraţi e partea luminoasă şi curată a copilăriei, a vieţii”.

Aceasta e partea luminoasă a lumii Mariei-Elena Cuşnir; în Anomaliile singurătăţii, se află partea întunecată a acesteia. Printre foarte rarele mărturii din/ despre pandemie, „eseul mărturisire” al Mariei-Elena Cuşnir figurează formula unui jurnal intim ale cărui notaţii încep la 15 martie 2020, la Suceava, „focarul numărul 1 al ţării”. Autoarea se refugiază în „casa de vacanţă de la Vîrfu-Dealului, între Păltinoasa şi Cacica”, pentru a se proteja pe sine şi familia, dar şi pentru a obţine efectul de distanţă care să-i permită analiza, radiografia unei stări interioare, dar şi sociale: la Vîrfu-Dealului este raiul de lîngă iad: „Nu e o condamnare să te retragi într-un paradis între două dealuri, cu iaz cu peşti, cu nuferi, străjuit de tei, castani, brazi, larice, cu grădină cu meri, peri, vişini, pruni, nuci, cu zmeuriş, mure, coacăze verzi, roşii şi negre, cu trandafiri de toate culorile, cu doi brazi argintii falnici, cu zeci de copaci de tuia, cu cireşi japonezi, cu tufe de liliac în jurul unei case de lemn etajate, cu multă lumină, pereţii de la parter fiind din geamuri”. Casa de vacanţă e spaţiul securizant, cel de-al doilea spaţiu fiinţial, departe de lumea ca o rană deschisă, unde se aude „respiraţia pămîntului atunci cînd plantezi sau smulgi buruiana sau parfumul dulce-amărui adus de foşnetul vîntului”. De la distanţa izolării în casa de vacanţă, Maria-Elena Cuşnir face un tablou corect, crud, dar adevărat, al (i)realităţii imediate, pictat în culorile fauve ale unor întrebări, nelinişti, sentinţe, spaime, sentiment al eşecului, într-un timp al vidului, al anxietăţii, al datelor adevărate şi false („Nu cred în cifrele date de media de la noi. Cum să cred, dacă aud că în satele din jurul Sucevei zilnic sunt decese (cauzate de Covid), dar nedeclarate. Inconştienţă care te face să te gîndeşti la absurditatea timpului nostru”, scrie, cu dreptate, ca o voce singulară, Maria-Elena Cuşnir) şi, deopotrivă, al neliniştilor despre ce va fi după („Vom fi capabili să punem ordine în viaţa noastră după atîta nelinişte şi haos?”) într-o vreme a manipulărilor grosolane venind dinspre mass media, „un demon ce-ţi răstoarnă viaţa asemenea unui dezastru”, măsluind, adesea, denaturînd, minţind, semănînd incertitudine şi spaime, propagînd mereu frica, ademenind publicul pentru a-l manipula.

În Anomaliile singurătăţii, Maria-Elena Cuşnir face un inventar tragic al pierderilor care fracturează condiţia umană de aici şi acum („Altruismul, sacrificiul de sine cad treptat sub semnul îndoielii”; „Viaţa ta e luată în stăpînire de alţii”; „Cunoştinţe de-o viaţă îşi ocolesc prietenii sau, cînd îi întîlnesc, îi întreabă dacă distanţa dintre ei e corectă” etc.) şi, deopotrivă, al efectelor virusului („Lipsa de contact cu lumea te secătuieşte. Te simţi lipsit de rost, trăieşti sentimentul pierzaniei”; „Aceste luni au creat un gol în jurul tău; punţi, noduri, legături se vor reface anevoie. Unele vor fi imposibil de regăsit”, „Nimeni nu ştie cine va scăpa” etc.). Explorarea acestei realităţi întunecate, fie şi de la distanţa care desparte raiul de la Vîrfu-Dealului de iadul de la Suceava, lasă cîteva formulări memorabile („Viaţa fără vise echivalează cu o lungă agonie”; „Intensitatea trăirii nu poate fi dată decît de valoarea pe care o dăm noi înşine timpului”). Soluţia? Iată: „În aceste 365 de zile am înţeles că nu ne putem bizui decît pe dragostea de viaţă”. Anomaliile singurătăţii dă seama despre o realitate acoperită cu smoală,  cum se spune (şi) în poemul-punte Căutare. Partea luminată a lumii şi partea întunecată a acesteia reprezintă temele dominante ale literaturii Mariei-Elena Cuşnir, o eminesciană „foaie-n două feţe”, sperînd că seninul înaltului de la Vîrfu-Dealului va străpunge carapacea de smoală a vremii virusului.

IOAN HOLBAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: