Câte răscoliri de la o carte!

Am stat ieri toată ziua într-o carte – „MIHAI JAR, primul director al primei şcoli româneşti din centrul civic al oraşului Cernăuţi (1991-1999)”. De curând scoasă la lumina tiparului, am primit-o de la profesoara Larisa Jar, soţia regretatului director al ŞM nr. 29. Am stat între copertele ei, fără s-o citesc, umblând prin casă, alergând cu treburi prin oraş, aşteptând nepoţeii la uşa aceleiaşi şcoli, dar totuşi nu ca în această carte. Nu era nevoie s-o citesc, căci am trăit-o împreună cu oamenii întâlniţi în paginile ei, din care câteva file îmi aparţin şi mie. Dedicată lui Mihai Jar, cartea aparţine mai multor români de la care a avut susţinere, i-a strâns în jurul său într-un ideal comun, în miezul dragostei pentru limba română.

Astăzi, după ce a trecut prin etapa statutului de gimnaziu, prima şcoală cu educaţia în limba română din centrul Cernăuţiului s-a transformat în Liceul nr. 6 „Alexandru cel Bun”. Dar tot a lui Mihai Jar a rămas pentru fericiţii părinţi şi bunici care şi-au condus copiii la 1 septembrie 1991, pentru prima dată în istoria postbelică a oraşului, într-o şcoală unde se vorbea şi se simţea româneşte.

Volumul, după cum mi-a spus doamna Larisa, va fi lansat la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, sub egida căruia a apărut. Însă mai întâi va intra în  şcoală – Liceul pe care şi-l dorea şi a depus eforturi să-l deschidă primul director, şi numai moartea i-a zădărnicit visul, lăsându-le succesorilor datoria să-l realizeze. E suficient să menţionez că ediţia a fost îngrijită şi prefaţată de exigentul exeget, scriitorul Ştefan Hostiuc, ca să ne dăm seama de valoarea şi calitatea ei impecabilă. Poate şi din cauza exigenţelor alcătuitorului, culegerea, tipărită la editura Druk Art, cu sprijinul întreprinzătorului Titus Scripa (prieten din anii studenţiei cu Mihai Jar), s-a lăsat cam mult aşteptată, dacă luăm în consideraţie faptul că ideea unei cărţi despre scurta viaţa a luptătorului pentru cauza românească şi faptele sale ziditoare, a prins suflet încă prin 2015, la evenimentul comemorativ prilejuit de împlinirea a 55 de ani de la naştere. Ştefan Hostiuc, numai cum el se pricepe, ne oferă un model de carte despre o personalitate care a fost şi rămâne exemplu de dârzenie şi verticalitate, de luptător neconformist, de om înzestrat cu un caracter puternic, apt să spună „Nu!”, să se opună încercărilor de a accepta compromisuri cu conştiinţa. Posibil, şi această cerbicie (curaj de nepotolit) i-a grăbit sfârşitul. S-a mistuit luminând, aceasta fiind soarta înainte-mergătorilor. E şi ceva din sublimul jertfei la temelia vieţii sale, pe care şi-a înălţat un monument în amintirea colectivă a comunităţii.

Pe cei mai mulţi moartea îi îngroapă în uitare, dar sunt şi muritori cărora le aduce nemurirea. Mihai Jar e dintre acei aleşi nemuritori, cel puţin pentru românii care au pus umărul ca şcoala românească să existe, s-au bucurat că copiii lor au posibilitatea să înveţe în limba maternă. Nu-l uită nici elevii care au primit certificatele de studii din mâinile regretatului director. Drept mărturie ne stau paginile cărţii în care găsim cuvinte de recunoştinţă din partea foştilor absolvenţi. Ajunşi la maturitate, îşi aduc şi ei copiii la această şcoală, constatând cu tristeţe că nu e aşa cum a fost în anii lor. Nu e cum a fost în sensul că limba română nu mai este la ea acasă nici măcar în şcoala deschisă ca o oază de românism în inima fostei capitale a Bucovinei.

Treptat, luaţi când cu biciul, când cu zăhărelul, aşa cum sunt dresaţi căţeii, pisicuţele, dar şi leii fioroşi la circ, ne-am trezit bine îmblânziţi, şi nu numai cei slabi cu firea, ci şi neînfricaţii luptători de odinioară. Se vede că nici inimile de leu nu sunt în stare să reziste politicii de asimilare, promovată tot mai agresiv în ultimul timp de conducătorii statului ucrainean. În prefaţa la carte, Ştefan Hostiuc pune accentele pe această gravă problemă, evidenţiind slujirea jertfelnică şcolii ca unei cauze naţionale. Îl avem drept model pe Aron Pumnul din zorii luptei pentru limba română în Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă. În continuare, privite în ansamblu, materialele selectate conturează istoria luptei, la Cernăuţi, pentru limba română în primii ani de independenţă a Ucrainei. N-a fost Mihai Jar singur. Se evidenţiază susţinerea comunităţii din amintirile colegilor, membri ai colectivului pedagogic format de el, din mărturisirile fondatorilor Societăţii „Mihai Eminescu” – juristul dr. Eugen Patraş, dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, poetul Ilie T. Zegrea, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi, poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, şi chiar ale unor oficiali – primarul de atunci al Cernăuţiului, Mîkola Fedoruk, Corneliu Nichitovici, prim-adjunct al şefului Direcţiei Regionale de Învăţământ Cernăuţi (anii 1990-1991), Mîhailo Bauer şi Bogdan Ciortik, funcţionari din învăţământ. Prezenţa acestora, îi am în vedere pe reprezentanţii tinerei puteri ucrainene din perioada respectivă, e o dovadă că oamenii cu demnitate, profesioniştii de înaltă probitate, cei care ştiu să-şi promoveze şi să-şi apere idealurile sunt respectaţi şi de oponenţi. Or, chiar dacă reprezentanţilor puterii, în multe cazuri, nu le era pe plac tot ce făcea Mihai Jar, el nu putea fi oprit, pentru că acţiona în cadrul legilor şi drepturilor constituţionale. Referitor la acest aspect, putem spune că această culegere, aşa cum a fost alcătuită de Ştefan Hostiuc, este o sursă de inspiraţie şi de învăţătură privind lupta pentru drepturile noastre şi conlucrarea cu autorităţile. E şi un exemplu cum trebuie ales „omul potrivit la locul potrivit”. Doar erau mai mulţi români, bine instruiţi, combativi, cu dragoste de limbă şi neam. Însă, Mihai Jar avea ceva ce le lipsea multor sinceri patrioţi, era înzestrat cu un formidabil spirit gospodăresc şi organizatoric. Despre asemenea oameni se spune că unde pun ei mâna – şi Dumnezeu mila. În mod deosebit, aş recomanda această carte tineretului, ca să înveţe cum trebuie să-şi trăiască viaţa pentru a lăsa urme de lumină. Toate lucrurile mari, care rezistă în timp, se fac la vârsta tinereţii, ne spune Mihai Jar din cerul veşniciei. Avea numai 39 de ani (vârsta lui Eminescu) când a plecat pentru totdeauna.

  MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: