De data aceasta am trăit şi trăiesc un sentiment pe care chiar nu ştiu să-l pun în cuvinte. Am ajuns la concluzia că adaptabilitatea este cea mai importantă calitate a omului de azi. Ziua de mâine este, în prezent, mai imprevizibilă ca niciodată. Abia acum îmi dau seama că viaţa noastră se poate face fărâme dintr-odată şi că, nici măcar când stai liniştit acasă respectând sfaturile medicilor şi restricţiile în apărarea sănătăţii noastre, nu ai nicio garanţie că nu ţi se va întâmpla ceva care să te trimită pe lumea cealaltă. Oamenii trăiesc cu credinţa şi nicio bănuială că lor li se va putea întâmpla ceva rău, cu toată amara realitate a vieţii. Cu toate măsurile de prevedere, vestea „pozitivă” a căzut ca o ghilotină peste sufletul meu. Din cele auzite, văzute la tv, presă, se prezintă lipsurile din spitale, producând în fiecare om durere, revoltă, teamă, deznădejde, descurajare, multe lacrimi. Când se reproşează că sunt prea mulţi pensionari care împovărează bugetul şi se vehiculează ideea că aceştia „dispar” în spitale, mă cuprind fiorii gândindu-mă la acest loc. Dar, cum îmi place să cercetez realitatea, am pornit cu maşina particulară la doctorul de familie. Acesta a decis: ori medicaţia acasă sau urgenţă la Rădăuţi. Stupoare! Nimic din tot ce am văzut la televizor la spitale din diferite localităţi. Ordine, linişte, curăţenie, dar, mai ales, personalul medical este de admirat cu cât profesionalism îşi îndeplineşte misiunea. Imediat am fost testată, mi s-au făcut analize şi, cu ambulanţa, am pornit către spitalul vechi.
Zis vechi, dar renovat la standardele europene, dotat cu tot ce este necesar. Cu analizele în mână, cu emoţie am aşteptat decizia doctorului „Covid”. Se spune că nimeni pe lumea aceasta nu poate ajunge să redea, la propriu, viaţă şi speranţă. Există astfel de eroi, există persoane care-şi pun din tinereţe, din pasiune, viaţa, dăruirea, timpul, gândurile şi dragostea de oameni în slujba celorlalţi. Îi numim îngeri, eroi, salvatori. Îşi spun doctori şi ştiu sigur că ţara noastră are vârfuri în acest domeniu, are numeroşi coloşi care nu fac altceva cu excepţia profesiei. Trec mai departe de emoţii, de profesie, de devoţiune şi încearcă să păstreze iubiri şi împliniri printre noi, îndepărtând sfârşiturile. Am cunoscut mulţi doctori remarcabili, pe diverse specializări, dar unul care m-a uimit cu implicarea, cu stăpânirea de sine şi cu numeroasele performanţe este dna doctor Lăcrămioara Belibou. Uimeşte cu vitalitatea sa, cu energia debordantă. Este, fără doar şi poate, un simbol al medicinei româneşti, un valoros model pentru toate generaţiile de medici din România. M-a impresionat felul de a vorbi cu un bolnav, umanitatea ei şi, pe loc, am decis să rămân în spital, cu toate că aveam alternativa tratamentului acasă. Echipată precum extratereştrii, se dedică complet pasiunii ei – aceea de a salva oameni –, de a trece dincolo de vindecare, de a le aduce zâmbetul şi de a le da speranţa de care au nevoie. De aceea, oameni ca dna Belibou ar trebui să ne fie exemple, să ne fie modele şi să-i privim ca pe adevăraţi eroi contemporani. Nu doar pentru că, la un moment dat, graniţa dintre a trăi şi a muri poate depinde de ei, ci pentru faptul că ne oferă zi de zi noi şi noi lecţii despre dragostea de a face ceva, despre normalul sacrificiilor atunci când vine vorba despre pasiune şi cunoaştere. Dr. Lăcrămioara Belibou este dovada clară a faptului că Dumnezeu şi-a trimis printre noi discipoli de seamă, care-i îndeplinesc misiunea.
Cred că lucrul pe care l-am învăţat cu adevărat şi despre care am devenit mai conştienţi este o apreciere mai mare pentru toate experienţele prin care trec medicii. Pandemia ne-a oferit ocazia de a arăta cum suntem într-o situaţie complet neaşteptată. Am realizat că fiecare secundă de viaţă trebuie preţuită şi exploatată, pentru că imprevizibilul este uriaş, că poate apărea în orice secundă şi punctul de stabilitate este ceea ce faci acum şi aici. Nu mai este timpul în care să amânăm pe mâine ce putem face azi! În aceste vremuri tulburi, nevoia de familie, de identitate, de afecţiune faţă de oamenii din jur este fundamentală. O familie înseamnă mamă, tată, copii, bunici, relaţii de iubire, relaţii de parteneriat, dorinţa de a avea pe cineva alături – nevoia de a nu te simţi singur. Pandemia este o încercare afectivă foarte puternică, din care umanitatea întreagă a avut de învăţat. Voichiţa Rusu din Vicovu de Jos (Remezău) a fost adusă la spital într-o stare foarte gravă. Personalul medical a adus-o la o stare mai bună. Dar şi căldura familială a contribuit mult la vindecarea ei. Soţul său, un bun meseriaş, i-a tot trimis prin telefon aspecte din ce făcea în gospodărie, cuvinte de iubire, de încurajare. Bucuria primirii lor s-a oglindit pe faţa ei. Redau ce a scris fetiţa: „Dragă mamă, te iubim enorm de mult. Tu eşti cea mai scumpă mamă. Noi te aşteptăm acasă cu nerăbdare şi cu spor de viaţă! Te iubim, dragă mamă. Cu drag, Patri şi Vasile”.
După plecarea ei acasă, pe patul liber a venit Aurica Buliga din Volovăţ. Dar nu singură, ci cu soţul ei şi fiul într-o stare gravă. Cum un necaz nu vine de unul singur, i-a murit tatăl (nu de Covid), mama rămânând singură, în etate, neajutorată. Dar primarul Volovăţului imediat a fost la casa Buliga, acordând tot sprijinul familiei în necaz. Prin telefon a putut urmări procesiunea şi, pe lângă durerea pierderii părintelui, era bucuroasă de ordinea ceremoniei, de parcă era familia acasă şi nu la spital. Solidarităţile acestea umane sunt salvatoare. Familia Ioan Luţea, militar, administrator Pompieri Rădăuţi, azi pensionar, soţia Elena Luţea, asistentă medicală TBC Rădăuţi, pensionară, au fost şi ei infectaţi. Cu toate că au fost mutaţi din cameră, el nu înceta să ne aducă fructe din grădina proprie, să ne încurajeze, să ne povestească din viaţa de militar. Îmi place să redau măcar câte ceva din cele spuse de un adevărat OM:
„Familia e cea mai importantă. Să petreci timp cu familia. Un timp în care să fii realmente prezent, nu doar să te afli fizic alături de ai tăi. Am mai învăţat ceva preţios: că putem să trăim şi fără să alergăm! Putem să ne oprim din ritmul nebunesc, care ne guverna existenţele înainte şi să trăim mai simplu, mai aşezat, mai aproape unii de ceilalţi”. Tot de la dl Luţea am aflat despre bravul primar de la Horodnic de Sus, Valentin Luţea. Mi-a înşirat atâtea realizări, proiecte îndeplinite (nu promise şi uitate) încât, înşirându-le, ar ocupa o pagină de ziar. De aceea, îl voi compara cu primarul de la Ciugud şi asta spune tot.
Dacă privim supuşi şi plini de admiraţie către doctorul care ne salvează viaţa, voi aminti şi despre altfel de vindecători. Să vindeci este o dorinţă umană, care se manifestă în fiecare clipă prin fiecare om. Când te bucuri pentru cineva, tu îl vindeci. Când mergi pe stradă, poţi vindeca strada. Când iubeşti pe cineva, iubirea ta îl vindecă pe cel iubit. Fiecare om este un vindecător în multe clipe ale viaţii sale, fără să ştie prea bine aceasta. Omul este un vindecător, inconştient de capacitatea sa, de puterea ce-i şade atât de la îndemână, pentru a vindeca frântura de lume în care el se mişcă. Omul vindecă iubind şi vindecă trăind bucuria. A dărui, a visa, a gândi binele pentru altul, a face binele înseamnă a vindeca. Doctorul vindecă în felul lui şi omul simplu vindecă în felul lui: vorbeşte, zâmbeşte, priveşte cu dragoste, mângâie, dăruieşte şi iubeşte, cunoaşte adâncimea armoniei sufletului său. Suntem vindecătorii oamenilor cărora le dăm ajutor şi vindecătorii locurilor înfrumuseţate de munca noastră. În simplitatea sa, capacitatea de a vindeca se ascunde în tot ce facem bun, în tot ce gândim frumos, în tot ce dăruim. A vindeca înseamnă a dărui tot ce-i mai bun în tine. Al doilea tip de vindecător este dl primar al oraşului Rădăuţi, Bogdan Loghin. Despre realizări, proiecte a aflat toată ţara. Eu mă voi opri la două aspecte: curăţenia oraşului, amplasarea băncilor şi pe alei la intrarea în blocuri, peste tot în oraş unde cei în vârstă se pot odihni. Sunt sigură că fiecare obosit, aşezându-se pe bancă, fie în gând sau chiar cu voce tare, a rostit „mulţumesc”.
Faptul că dl Loghin cinsteşte vârstnicii, aducând personal atenţii, dovedeşte cele mai nobile calităţi morale. Cred că la Rădăuţi este o tradiţie de comportament civilizat, plin de compasiune faţă de cei în necaz. Pe timpul regimului apus, când era criză de carburanţi şi restricţie la circulaţie a maşinilor, un pacient avea nevoie să fie dus la Cluj-Napoca, pentru că era vorba de viaţă sau moarte. La ora 20, la locuinţa primarului Mihai Frunză, problema s-a rezolvat. În pandemie m-am trezit că toată ordinea vieţii noastre a dispărut, că aşteptările şi planurile pe care ni le făcusem, pur şi simplu nu au mai contat. Avem ceva de înţeles despre noi, despre orgoliile noastre, despre goana după mai mult, despre falsele valori, despre respectul pentru lucrurile simple, despre respectul pentru natură, despre sensul profund al relaţiilor dintre noi, despre responsabilitatea faţă de părinţi şi faţă de copii, despre nepăsare, despre tradiţiile trecutului.
Primarilor de ispravă (din Volovăţ, Horodnic de Sus, Rădăuţi) le doresc în primul rând sănătate, putere de muncă, succese în tot ce întreprindeţi. Felicitări!
Pentru echipa medicală îl vom ruga pe Dumnezeu să vă binecuvânteze viaţa, familiile, prietenii şi să vă dăruiască înaintare în tot ce e bun şi frumos!
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii