Niadi Corina Cernica, doctor în filosofie, dar, mai ales, scriitoare stăpână pe cuvântul care spune adevărul, dar sedusă şi de logos, adică de raţiune, de „gândul gândit”, îşi construieşte şi universul ficţional, şi personajele, sub semnul metaforei generatoare de sens şi semnificaţie: „…Cuvântul nu a fost la început, ci este continuu, şi mai ales multiplu, subzistă ca fiinţare şi temei în fiece lucru. (…) Este cuvântul poetic, este metaforă. Noi suntem alcătuiţi alt-cum. Într-un anume fel, suntem cu toţii metafore, având şi inerentul dualism al metaforei” („Indiile greşite”, pag. 24). Cele patru romane din volumul masiv apărut la Tipo Moldova, Iaşi, 2021, sunt, de fapt, patru modalităţi de a răspunde fanteziilor fabricate (fie că sunt livrate de industria cărţii, de industria cinematografică sau, mai vicios şi complicat deopotrivă, de mass-media) cu un demers de personalizare a realului, de transformare a lui într-un joc conceptual al fiinţei, prin „translări şi identificări de personaje”. Dacă „Indiile greşite” (roman scris de Niadi înainte de a împlini 23 de ani) este mai curând un poem filosofic care dă sens şi utilitate unei solitudini care se va agrava pe parcurs, „Cartea sorţilor”, dar mai degrabă „În timpul fratelui” reprezintă dovezi că emoţia estetică, emoţia trăirii emoţionale în faţa frumosului, a Binelui şi a Adevărului, ca şi desăvârşirea interioară pe care o presupune această trăire nu ar trebui să rămână contemplare pur interioară. Niadi Cernica nu evadează din real de dragul unor arte-facte/ al unor surogate filosofice care să umple un gol, ci construieşte un imaginar bazat pe armonia contrariilor, pe complexitatea întrebărilor şi, desigur, pe lipsa unor răspunsuri valabile oricând şi oriunde. Tragediile din spaţiul sud-american, opoziţia dintre bine şi rău, dintre implicare şi adecvare („un om nu poate supravieţui ca om decât adecvându-se la ceva. Subiectivitatea lui trebuie să se deschidă prin ceva ce devine obiect: o subiectivitate străină, o idee sau, de ce nu, cotidianul mărunt şi indiferent al lucrurilor banale” – „În timpul fratelui”, pag. 150) nu pot fi considerate, simplist, evaziuni într-un spaţiu exotic, inaccesibil cititorului român obişnuit, dar dispus să devoreze orice ficţiune care-l distrage de la problemele lui meschine şi chinuitoare; construcţia solid filosofică este cea care precumpăneşte, cea care se bazează pe condiţia umană, pe sensul şi motivarea existenţei, nicidecum fanteziile volatile ale unei alte societăţi care-şi caută identitatea şi semnificaţia vieţii, poate mai profund, dar la fel de violent ca societatea în care trăim noi şi din care face parte şi autoarea.
Extragerea detaliului semnificativ în jurul căruia se ţese fiecare poveste în parte, precum şi tehnica povestirii în ramă, a poveştii în poveste, la care se adaugă o plăcere subtilă de a prezenta umanitatea fără cenzura judecăţilor de tip moral (de altfel, „Valorile morale nu sunt operative decât într-o lume spiritual ordonată” – „În timpul fratelui”, pag. 185) sunt trăsături specifice ale prozei scrise de Niadi Cernica. Dincolo de „solidaritatea mizerabilă a culpei comune”, oamenii pot fi priviţi şi altfel, ca nişte identităţi tragice, dar capabile de solidaritate reală, de gingăşii, de visuri; văduviţi de absenţa miturilor, intelectualii/ revoluţionarii/ ucenicii într-ale filosofiei aztece sau simplii locuitori ai vreunei cetăţi aflate sub tăvălugul istoriei şi al prefacerilor scăpate de sub controlul raţiunii par, deopotrivă, capabili de mari laşităţi, dar şi de acte care demonstrează că nu şi-au pierdut total umanitatea. Pot asista pasivi la nedreptate (Miguel este închis într-o cuşcă suspendată, aproape linşat de mulţimea debusolată, care crede orbeşte că asistă la un act de justiţie, nu la un abuz), dar se pot replia atunci când conştientizează „agresivitatea mistică şi teatrală” a drumului pe care au fost împinşi ca turmă, nu ca individualităţi slujind o cauză comună. Profund religioşi, în fond, se pot dezice, îmbufnaţi copilăreşte, de credinţele lor, pentru ca, revenindu-şi, să intuiască în ce constă, de fapt, modelul iubirii hristice: „Iisus nu tămăduieşte cu detaşarea generos îngrijorată a medicului; El tămăduieşte suferind dimpreună cu noi. Altfel, cu viaţă infinită, ar fi făcut un nesfârşit şi medical turneu universal. Dar El nu vindecă decât pentru a fi crezut; orice vindecare e asumarea durerii împreună cu noi” („În timpul fratelui”, pag. 194).
Nu cred în legitimitatea întrebării referitoare la alegerea subiectelor, a timpului şi a spaţiului (destul de nou pentru literatura noastră, care n-a intrat niciodată în competiţie cu cea scrisă de Márquez, Asturias, Llosa, ca să cităm doar nume de autori frecventaţi de cititorul român), care ar trăda o eventuală inapetenţă pentru real şi o complacere în universuri ficţionale mai adecvate structurii sufleteşti a autoarei. Niadi Cernica nu evadează din realitate, ci scrie despre lucruri care au sens pentru ea, fie că sunt dialoguri filosofice, fie că sunt recreări, continuări şi reinterpretări ale unor lecturi („Cartea sorţilor” porneşte de la pasiunea adolescentină pentru Pierre Vaillant, personajul din „Toate pânzele sus!”) sau, pur şi simplu, improvizaţii orchestrate simfonic în cheie medievală („Amore, more, ore, re” este subintitulată „fantezie medievală”).
Erudită, deschisă spre magie (în primul rând, spre magia cuvântului ziditor de lumi), cu o imaginaţie care depăşeşte cu mult orizontul de aşteptare al cititorului, Niadi Corina Cernica este, cu siguranţă, una dintre cele mai subtile şi originale prozatoare ale noastre de acum şi din viitor.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
*Niadi Cernica, „Indiile greşite/ În timpul fratelui/ Cartea sorţilor/ Amore, more, ore, re” Tipo Moldova, Iaşi, 2021
Comentarii