„Ţara arde, e plin de moarte şi de boală în jur şi o copchilă se plimbă pe munte, ba mai şi vorbeşte despre asta… Nu ştiu, nu cred că e potrivit, nu cred că am de spus ceva educativ, motivaţional sau inspiraţional” se îngrijora Mădălina Martinaş, suceveanca de 31 de ani, după întâlnirea din care s-a înfiripat acest portret.
Poate că fata avea dreptate, dar mai degrabă nu. Pe mine m-a inspirat această „copchilă” şi, fără intenţia de a da vreun exemplu extraordinar de urmat, am vrut s-o cunoaşteţi şi dumneavoastră, să-i simţiţi sufletul şi dorinţa de a trăi frumos, tocmai într-o vreme când viaţa noastră este din nou înnegurată de boală şi oameni care pier.
Într-o zi ea a plecat pe munte să-şi recâştige sănătatea, probabil fără să ştie că va găsi în drumurile ei şi uimire, prietenie, fericire, revelaţii, pe ea însăşi mai curajoasă, mai puternică, mai adevărată.
De ce n-ai stat tu, Mădălino, acasă ?
Acum vreo 6 ani, pe Mădălina a durut-o spatele. Nepermis de tare la cei 25 de ani pe care îi avea. A înţeles că era complet sedentară. În fiecare zi se ridica din pat ca să se aşeze pe scaun, la birou, în compartimentul de PR al unei companii sucevene, plus alte două ore de navetă, tot pe scaun. Nu se vedea deloc bine peste câţiva ani. Se declanşase semnalul de alarmă, aşa că şi-a schimbat viaţa. N-a demisionat, pentru ca îi place munca ei, dar în timpul liber a început să-şi tragă bocancii în picioare, rucsacul în spate şi să plece la plimbare prin munţi. Nu singură, ci împreună cu alţi „nebuni”, oameni cu munci obositoare care, la fel ca şi ea, au găsit leac minţii, sufletului şi trupului în minunile naturii.
„La început am mers la sală, dar cum am crescut la Gura Humorului cu pădurea în spatele casei, am simţit nevoia de spaţiu, de miros de iarbă şi copaci. Am lăsat sala şi am început să merg pe munte. Mai întâi aici aproape, pe Rarău, Giumalău, pe trasee deloc dificile, accesibile oricui. Credeam că-mi va fi greu, pentru că îmi scosesem corpul din zona de confort şi dintr-o dată trebuia să car un rucsac cu apă, mâncare şi tot ce mai ai nevoie în drumeţie. Mi-am cărat durerile cu mine, într-o primă fază. Orice suflare era grea şi-mi spuneam în minte: «De ce n-ai stat tu, Mădălino, acasă, să te plimbi frumos prin oraş, în loc să umbli gâfâind, pe coclauri?».
„Dar a fost o fază scurtă, mai mult mentală. Mergând în ritm de plimbare, cât să pot purta o conversaţie cu partenerii de drum, corpul meu a revenit la mişcarea lui naturală. Pentru că omul s-a născut alergător, căţărător, culegător, nu să meargă la sală, să tragă de fiare” povesteşte tânăra.
Au trecut ani de atunci, timp în care, în weekenduri şi concedii a adunat ea în bocanci mii de kilometri, absorbind frumuseţea şi energia naturii. Spatele n-a mai durut-o, iar inerentele vânătăi pe care le tot căpăta în drumeţiile sale sunt ca nişte vize că-şi face treaba bine. A parcurs cu camarazii ei de munte, cu sau fără ghizi, după caz, trasee uşoare sau mai tehnice, mai abrupte, mai expuse, pentru că, spune ea, „cu cât mergi mai mult, cu atât vrei mai mult şi mai greu”. De pe unde era riscant, poate din cauza vremii, poate din alte cauze, s-a întors, pentru că, tot vorba ei, „muntele va fi acolo şi mai mâine şi n-ai nimic de dovedit”.
Anul trecut, Mădălina s-a îmbolnăvit de Covid. N-a fost uşor, dar a trecut cu bine de infecţie, iar peste o lună a plecat într-o drumeţie de 12 ore, pe un traseu de peste 20 km, în Piatra Craiului. Credea ca va fi neputincioasă după suferinţă, dar muntele şi coechipierii i-au dat putere.
„Ştii ce-ţi face muntele ăsta? Îţi taie din ego şi din aşteptările de superman pe care le ai de la tine sau de la alţii. Acolo sus ridici capul şi te uiţi în jur, apoi la tine, şi vezi cât de mic eşti, şi te întrebi: «Sunt aşa neînsemnat, care-i rolul meu pe pământ, care-i treaba mea în toata agitaţia asta a vieţii?»”
„Ţi-ai răspuns?” o întrerup, iar ea mărturiseşte că încă nu-i este foarte clar. Crede doar că, aşa mic cum este omul, trebuie să facă bine şi să dea mai departe educaţia şi revelaţiile pe care le-a adunat. Crede că binele nu trebuie ţinut pentru sine, ci trebuie împărtăşit celor din jur. „Drumeţiile sunt pentru mine sport, dar şi o şcoală de viaţă. M-au întărit şi m-au făcut să înţeleg mai bine anumite lucruri. Nu ştiu de ce ne este atât de uşor să ne exprimăm nemulţumirile, supărările şi ura, iar binele îl ţinem în noi! N-ar trebui” crede tânăra.
„…dar parcă tot aici în Carpaţii noştri vrei să te întorci”
De când a descoperit drumeţiile şi căţărările, Mădălina Martinaş a urcat pe mai toţi munţii din ţară, apoi i-a descoperit şi pe cei din alte ţări. După începuturile pe Rarău şi Giumalău, a fost la Borşa şi a urcat pe Pietrosul Rodnei, la 2.303 metri, apoi în Călimani, apoi în Făgăraş unde a urcat pe Moldoveanu, la 2.544, amintindu-şi şi cum a îngheţat acolo o noapte întreagă într-un refugiu. Apoi, vară, iarnă, primăvara şi toamna, a mers unde au tot dus-o paşii, prima dată uimită de ceea ce vedea, apoi din ce în ce mai dornică. Privind şi simţind cu inima, în fiecare an a urcat pe crestele Carpaţilor româneşti încă o dată şi încă o dată, pe un traseu, apoi pe altul.
A schimbat radical peisajul când a marcat şi Vârful Großgrockner, de aproape 3.800 m, cel mai înalt vârf din Austria, aflat la graniţa dintre Carintia şi Tirolul de Est. Inedit în această călătorie, a mers pe gheţarul Pasterze, unul dintre cei mai mari gheţari din Alpii Răsăriteni. În 2019, a fost şi pe Rysy, cel mai înalt vârf al Munţilor Tatra, partea poloneză. Partea slovacă, şi ea plină de văi, lacuri şi cascade, avea s-o vadă doi ani mai târziu. În acelaşi an a fost şi „acasă la Zeus”, cum a menţionat singură, adică pe Vârful Mytikas al Munţilor Olympus, la peste 2.900 m altitudine, dar şi la 2.925 m, pe Musala, cel mai semeţ vârf din Parcul Naţional Rila, al vecinilor bulgari.
A urcat şi pe Triglav, la 2.864 m, pe cel mai înalt vârf din Alpii Sloveniei, pe un traseu unde „peisajul este compus dintr-o scurtă porţiune de pădure, un râu turcoaz şi cristalin ca în basme, gol alpin şi platouri carstice înalte, modelate de-a lungul milioanelor de ani. Traseul este unul luminos şi spectaculos” îl descrie Mădălina pe pagina ei de Facebook.
Anul acesta, în luna august, ea a fost din nou în Călimani, iar la începutul lunii septembrie, a urcat din nou Munţii Tatrei, de data asta în Slovacia. Aici a salutat lumea de pe cel de-al doilea cel mai înalt vârf, Lomnicky, de 2.634 m, cu doar 21 de metri mai „scund” faţă de Gerlachovsky. De pe Lomnicky, la o aruncătură de băţ, se vedea Polonia. Mădălina a mărturisit că acolo, printre pereţii înalţi de stâncă şi creste ascuţite, pe un traseu destul de riscant pe care l-a străbătut cu ghid, s-a simţit şi mai mică şi mai neimpresionantă. La întoarcere în ţară, de atâta stâncă goală a dat o fugă pe Rarău pentru o purificare cu verdele pădurilor noastre, iar la sfârşitul lunii trecute a mai dat o raită prin Munţii Făgăraş, unde pe creasta Vârtopel a mai găsit urmele primei zăpezi de anul acesta.
Duminica trecută era în bătaia soarelui pe Bistriciorul, în Călimani, la 1.990 m.
„Fiecare peisaj este unic şi te lasă cu gura căscată. Starea de uimire o ai întotdeauna când mergi prima dată într-un loc diferit. Poate ai ajuns greu şi fiecare pas până acolo l-ai făcut cu inima strânsă rugându-te să ajungi în siguranţă, dar după un astfel de traseu, când ajungi sus, ai sentimente deosebite. Vă spun însă că avem un munte complet în România. Avem şi creastă, şi păduri, şi zonă alpină şi subalpină. Mergi în afară şi întâlneşti un peisaj diferit, dar parcă tot aici în Carpaţii noştri vrei să te întorci. Acasă avem parcuri naţionale fantastice, ca nişte bijuterii, cu o floră şi faună rară, extraordinară. Pomenesc numai de zâmbru, pinul cel fălos care creşte aproape de 2.000 de metri în Călimani, Rodnei, Făgăraş şi Retezat. E ca un rege. În parcurile noastre naţionale, simţi animalele. Nu le vezi, nu le auzi, nu le miroşi, doar le simţi prezenţa. Afară nu le-am simţit” spune tânăra munteancă.
„Fiecare om are Himalaya lui”
Pagina de Facebook a Mădălinei Martinaş este ca un jurnal al călătoriilor sale. Ea a împărtăşit de acolo, cu prietenii şi oricine vrea să vadă, povestiri, fotografii, trăiri din locurile minunate pe care le-a străbătut în susul şi în josul munţilor. Am fost surprinsă să aflu că, exceptând câteva momente surprinse cu telefonul mobil, ea nu face fotografii. I le fac unul sau altul dintre coechipieri. „Te întrebi câteodată cum a făcut Dumnezeu aşa nişte lucruri nemaipomenite? În faţa lor, doar stai şi absorbi fără să te mai întrebi nimic, pentru că ceea ce vezi este dincolo de orice răspuns. Aparatul de fotografiat nu va putea reda vreodată realul impresionant şi impecabil de frumos şi măreţ, pe care mie mi-e dat să-l vad uneori. De aceea am rămas să fac doar fotografii cu ochiul minţii, care-mi par cele mai puternice. Mirosul, sunetul, aerul şi lumina şi culoarea adevărată a răsăritului… niciun aparat nu poate reda asta. Aş vrea ca fiecare om de pe lumea asta să fi văzut măcar o dată un răsărit de soare pe munte; cum apare mai întâi o bandă luminoasă la orizont, care se înroşeşte, apoi cum scoate soarele puţin capul, apoi cum explodează ca o rachetă roşie. Iar dacă ai prins o dimineaţă în care nu bate vântul şi e linişte absolută, este ca şi cum te îmbrăţişează Dumnezeu. Acele momente sunt meditaţia supremă. Unii o regăsesc în biserică, alţii la psiholog, alţii în ochii omului iubit, eu o regăsesc într-un răsărit de soare, pe munte” a fost cea mai pătrunzătoare pledoarie pentru munte pe care am auzit-o vreodată.
„De unde se vede lumea mai bine, de sus de pe munte sau de la poalele lui?” am întrebat-o pe tânăra din faţa mea.
„Uneori, când eşti sus, îţi doreşti să fii jos şi invers. Dar recunosc, de sus se vede mai bine şi nu ştiu de ce îmi vin în minte versurile lui Eminescu, din Glossă: «Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru/Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/Şi de plânge, de se ceartă,/Tu în colţ petreci în tine/Ş-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine».
Dar renunţând la reverii, suntem campioni la boli cardio-vasculare, cancer şi obezitate, iar asta ar trebui să ne dea de gândit. Cea mai mare fericire este sănătatea. Nu vom avea mereu 30 de ani. Ştii ce multe persoane trecute de 50 sau 60 de ani am întâlnit pe munte? Sunt atât de luminoase, de deschise, de pline de viaţă. Or, uită-te prin oraş, pe stradă, în parcuri şi vezi singură cum sunt majoritatea oamenilor” a răspuns Mădălina.
Am glisat împreună ecranul telefonului şi, imagine cu imagine, mi-a dat amănunte nescrise pe pagina de Facebook din drumurile ei cu rucsacul în spinare. Veveriţa, scroafa cu pui de mistreţ, culegătoarea ciudată care vorbea de vrăji, eternul vânt de pe Giumalău, câmpul de ghiocei, flori de colţ, irişi, frăsinei, papucul doamnei şi lalele pestriţe, inima din piatră, zăpadă ca zahărul pudră, genele lungi ale cailor huţuli din pasul Ciumârna sau raiul alb din mai, din vârful Ţibleşului, despre prietenii cu care s-a însoţit la drum.
Insistă ca nu cumva să cred că a ales să umble pe munţi fugind de ceva sau de cineva sau că ar fi vreo „lupoaică” singuratică hălăduind prin sălbăticie. Mădălina este o tânără sociabilă, plină de viaţă, cu prieteni, dar care a înţeles că viaţa poate fi completată cu mai bine şi mai frumos.
„Drumurile mele sunt o şcoală, un proces de călire, de construire ca om şi ca grup. Pe mine o astfel de viaţă mă ţine bucuroasă. Nu contează cât de sus urc, pentru că fiecare om are Himalaya lui. Poţi urca şi un deluţ, dar, în orele acelea în care urci, mintea şi sufletul tău pot trăi, cerne, suferi, se pot curăţa ca pe Himalaya unde crezi că mori, dar renaşti pentru a doua oară când cobori sănătos. Uneori oboseşti, zici că nu mai vrei, dar ajungi acasă, te odihneşti şi vrei iar. Fiecare drum e o continuă căutare lăuntrică.
Eu mă caut pe munte…
Comentarii