Orgolii

Conflict. „Iancu Flondor, ministru secretar de stat cu administraţia Bucovinei, a înaintat, la începutul lui aprilie 1919, o notă ultimativă preşedintelui Consiliului de Miniştri ad interim, în care, printre altele, cerea demiterea din guvern a lui Ion Nistor. În caz contrar, el atrăgea atenţia că se va retrage din «conducerea afacerilor bucovinene». Guvernul român acceptă demisia sa şi la 4 aprilie 1919 îl însărcinează pe Nistor cu administraţia Bucovinei. Era o biruinţă a «naţionalilor», a «unioniştilor» asupra «bucoviniştilor» care se opuneau unor schimbări radicale în administraţia Bucovinei, impuse de împrejurări.” (Dragoş Olar, „Mesaje din trecut”). Tifos. „Una din cele mai straşnice boli molipsitoare e tifosul exantematic. În războiul acesta, în unele ţări au murit cu mult mai mulţi ostaşi de această boală, decât de puşcă şi de ghiulele, măcar că s’au războit ani întregi de-a rândul. Acuma ne vin ştiri că această grozavă boală începe a-şi arătă capul din nou în Basarabia, de care suntem aşa de aproape. Multă vreme, doctorii şi-au bătut capul care să fie pricina acestei boli şi ce leac să aibă? Şi până azi nu i-au putut da de capăt. Au descoperit însă că boala aceasta se duce de la om la om prin păduchi. Ştiţi, după cum şi la râie, ajunge să te atingi de un râios, ca să te alegi şi tu însuţi cu această «podoabă». Tot aşa şi la tifosul exantematic: ajunge să iei un păduche de la un bolnav de această boală, ca să te îmbolnăveşti şi însuţi! Secretariatul pentru treburile sănătăţii obşteşti, temându-se ca această boală să nu treacă din Basarabia şi la noi, în Bucovina, ne trimite o scrisoare în care îndeamnă toată lumea să se ferească mai ales de cei cari umblă cam nespălaţi şi care au păduchi. Totodată, sfătueşte şi îndeamnă primăriile să-i stea în ajutor cu cărămida din care trebuie să se facă în fiecare sat câte un cuptior, anume aşa întocmit, după cum trebuie. În acest cuptior îşi vor aduce hainele şi aşternutul toţi aceia despre cari se va auzi că nu umblă curat şi au păduchi. Cuptiorul trebue făcut aşa de bine, încât să ucidă toţi păduchii şi lîndinile. Numai aşa ne putem feri de această boală straşnică. De aceea, aceste cuptoare trebuie făcute cât mai în grabă. Foarte bine ar fi ca în fiecare comună să se facă câte o baie de aburi, ca oamenii să-şi ţină  trupul cât de cât curat. Căci curăţenia te scapă de cele mai multe boli.” („Glasul Bucovinei”, 1.03.1919). Strigăt. „Ca un dangăt răscolitor, din îndepărtatul an 1917, aud strigătul sfâşietor al transnistreanului Toma Jalbă: «Dar eu vă întreb, fraţilor, care sunteţi moldoveni, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei care suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului. Fraţilor, nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi! Iar dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru căci mai bine să-şi schimbe râul mersul decât să rămânem noi, moldovenii, despărţiţi unii de alţii». Dincolo de documentele şi adevărurile istorice că românii au populat de veacuri teritoriile din stânga Nistrului până la Marea Neagră şi Crimeea, dincolo de mărturiile şi argumentele incontestabile că moldovenii sunt primii întemeietori de sate şi oraşe până la apa Bugului, dincolo de toate falsurile şi nedreptăţile istorice, care s-au revărsat peste neamul nostru, avem datoria să auzim acel strigăt sfâşietor al lui Toma Jalbă: «Fraţilor, nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi!»”. (Alecu Reniţă). Samsari. „Primim la redacţie o scrisoare mai lungă prin care ni se denunţă cum satele noastre sunt colindate de samsari cari cumpără vite pentru căsăpii. Aceste vite trec prin mânile mai multor samsari, până în sfârşit ajung în mâinile casapului. Fiecare din aceşti samsari vroieşte să-şi aibă câştigul său, ceea ce contribuie foarte mult la scumpirea carnei. În scrisoare se cere ca sentinele să controleze la barierele oraşelor pe cei ce aduc vite de vânzare pentru tăiat şi să nu fie lăsaţi pe piaţă decât crescătorii de vite, înlăturându-se astfel samsarii. Acest control ar aduce o ieftenire a carnei.” („Glasul Bucovinei”, 4.02.1819). Ştiri din Ardeal. „Ungurii îşi fac de cap: şi-au pus în gând să resolve chestia etnică a Ardealului după principiul lor de naţionalităţi. Ei vor să rămână singuri măcar în părţile neocupate încă de armatele române. De aceea, dincolo de linia militară de azi, măcelăresc pur şi simplu populaţia românească. Îngroziţi, ai noştri se refugiază în massă. Ungurii lucrează repede. Ei profită de faptul că congresul de pace a oprit înaintarea armatelor noastre de ocupaţiune în Ardeal la linia de azi şi că armatele aliaţilor, destinate să ocupe teritoriul ardelean de la linia de azi până la linia de demarcaţie cu Ungaria fixată în tratatul nostru de la 1916 n’au sosit încă. (…). Se vorbeşte că guvernul Ardealului îşi va muta în curând reşedinţa de la Sibiu la Cluj. Nu poate fi vorba în nici un caz, cum s’a spus, de Alba-Iulia, nu numai din cauza lipsei clădirilor necesare autorităţilor. Guvernul ardelean ţine astfel să aşeze sediul administraţiei româneşti în chiar citadela maghiarismului din Ardeal, de unde porniau mai înainte toate iţele acelei straşnice administraţii ungureşti.” („Glasul Bucovinei”, 4.02.1919). Cluj. „Populaţia românească din Ardeal nu este bogată” („Înfrăţirea”, 28 martie 1924), constata un ziarist anonim care analiza situaţia unei categorii formate mai mult din ţărănime şi o clasă mijlocie dominată de intelectuali săraci (preoţi, învăţători). Ea putea face faţă deci cu greu cheltuielilor legate de întreţinerea unui student într-un oraş caracterizat mereu prin „criza locuinţelor” şi „scumpetea traiului“. În multe cazuri, posibila explicaţie istorică, economică, sociologică pentru situaţia oraşului era abandonată în favoarea exhibării frustrării naţionaliste. Devenise un obicei a se compara preţurile din Cluj cu cele din alte localităţi. O face şi un redactor al unui ziar local, ajuns la… Sovata: „Desigur, şi cazarea, şi mâncarea sunt mai ieftine decât la Cluj!”.  Explicaţia e însă interesantă. „La Sovata, 80 la sută dintre vizitatori sunt evrei; aceştia trebuie deci menajaţi. La Cluj, unde lucrurile se schimbă, unde patronii sunt evrei, iar publicul creştin, este îngăduit jaful mare.” („Clujul”, 8 iulie 1923) Statul intervenea însă prin mijloace specifice: burse, cămine, casă şi masă la „un preţ foarte redus în raport cu preţurile din oraş” („Înfrăţirea”, 28 martie 1924). Din cei 226 de studenţi aflaţi în căminul „Avram Iancu”, 100 erau bursieri, cu toate cheltuielile incluse. (…) Se schimbase ceva în cei câţiva ani de stăpânire românească în Ardeal?  Acest semnal venea în mod specific din lumea urbană, burgheză, care dorea o mai bună prezenţă românescă în oraşe, şi nu doar la nivel demografic (pentru Cluj, la 1920, proporţiile arătau astfel: români 33,8%, maghiari 49,8%, evrei 13,9%). („Apostrof”). Matrimonială. „Fotograf inteligent doreşte cunoştinţa unei domnişoare sau văduve cu capital spre întocmirea unui fericit viitor. Scrisori sub «fotograf», Poste-restante Cernăuţi.” („Glasul Bucovinei”, 14. 02. 1919)