O apariţie editorială controversată: „Război fără armată. Lupta mea pentru apărarea Bucovinei contra ruşilor”

– note de lector –

Despre publicarea cărţii „Război fără armată. Lupta mea pentru apărarea Bucovinei contra ruşilor”, de Eduard Fischer, am aflat din articolul domnului prof. Ion Filipciuc, articol intitulat „Copil martir… în Bucovina anului 1914”, apărut în „Crai nou” nr. 8519/26 mai 2021. Titlul cărţii şi publicarea ei în prestigioasa editură a Academiei Române mi-au trezit interesul pentru aceasta şi dorinţa de a o procura. Dar toate toate încercările mele în acest sens, au eşuat lamentabil de parcă eram în faţa unui zid, nimeni nu voia să mă ajute să o procur. Un concitadin, care se lăuda că poate procura cartea, mi-a spus: „Nu încerca să procuri cartea că nu vei reuşi. Află că această carte a apărut în ediţie scurtă sau, ca pe vremuri, pentru «uz intern», adică pentru cei aleşi”. Dintre cei la care am apelat, doar domnul prof. Ion Filipciuc m-a ajutat cu o copie xerox a cărţii, pentru care îi mulţumesc şi pe această cale.
Cu riscul de a fi etichetat ca antisemit şi xenofob, iar acest articol să nu fie publicat niciodată, îndrăznesc să-mi exprim câteva opinii despre această carte, dar nu doresc să fac o prezentare sau o analiză critică a ei.
Ad apertum libri (La deschiderea cărţii) am aflat următoarele despre această apariţie editorială controversată şi greu de procurat:
– Un titlu lung, în stil pompieristic şi plin de laudă de sine.
– Cartea a fost tipărită cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Iaşi, oraşul în care autorul cărţii a stat în „de-tenţie” timp de 2 ani, într-un apartament din hotel „Concordia”, împreună cu tovarăşa sa de viaţă.
– Publicarea cărţii la Editura Academiei Române a avut probabil ca scop să arate cititorilor că autorul ei a fost un geniu militar, literar şi ştiinţific etc. şi o personalitate importantă în mitologia iudeo-masonică.
Din „Nota introductivă asupra ediţiei”, am aflat că publicarea acestei cărţi s-a făcut pe baza principiului „Audiatur et altera pars” (Să fie ascultată şi cealaltă parte), pentru ca să se ajungă la adevărata cunoaştere a istoriei provinciei noastre, sau poate pentru a justifica acest demers editorial.
– Volumul a fost conceput de generalul-maior Eduard Fischer, dar a fost redactat de un scriitor militar, locotenent-colonelul Emil Seeling, fost colaborator al generalului şi prieten al acestuia. Cartea a fost scrisă la sfârşitul vieţii autorului, după două atacuri cerebrale. Prin aceasta, autorul volumului s-a absolvit de orice răspundere morală faţă de adevăr şi istorie. Un conaţional maliţios al autorului obişnuia să spună: „Un om îşi scrie memoriile atunci când începe să-şi piardă memoria”.
– Tot din acest capitol aflăm că această carte a fost tradusă şi tipărită în limba ucraineană în anul 2019; deci şi în partea detrun-chiată a provinciei se încearcă reabilitarea acestui pseudoerou bucovinean.
Studiul introductiv intitulat „Destinul unui bucovinean răstignit între epoci şi patrii. Generalul – maior Eduard Fischer (1862-1935), un titlu pompos, care are menirea de a impresiona pe cititor şi de a conferi o alură de martir al panteonului iudeomasonic, m-a deziluzionat. Este adevărat că autorul a trăit la sfârşitul Epocii Moderne şi la începutul Epocii Contemporane, dar aceasta după periodizarea marxistă a istoriei şi în două patrii, Austro-Ungaria şi Austria, dar nu a fost răstignit de nimeni. Mai mult, din ordinul lui au fost spânzuraţi zeci de oameni nevinovaţi, iar provincia s-a umplut de spânzurători.
În acelaşi capitol, autorul susţine că Eduard Fischer provenea dintr-o familie de colonişti germani din Bucovina. În realitate, Eduard Fischer provenea dintr-o familie de Ostjuden (evrei ortodocşi), iar, din dorinţa mamei sale, el a devenit maran (evreu botezat) austriac de rit catolic; dar codexul mozaic religios Halaha, îl considera evreu, motiv pentru care a făcut parte dintre „cei aleşi”. Mai mult, cei patru fraţi ai săi au trăit şi au murit în iudaism, iar sora lui s-a căsătorit cu un român ortodox şi a murit în ortodoxie.
Cu gimnaziul neterminat (având doar şase clase), el a urmat o şcoală militară de infanterie, dar a ajuns jandarm, şi apoi şeful Serviciului de Informaţii al Jandarmeriei din Bucovina. Graţie succeselor înregistrate în activitatea sa, a primit o serie de distincţii austro-ungare sau din străinătate. Pentru meritele sale în declanşarea revoluţiei din anul 1905, din Rusia, guvernul acestei ţări i-a conferit Ordinul Cezaro-Imperial al „Sf. Stanislaw”, clasa a II-a, iar, peste aproape 2 ani, Guvernul României l-a distins cu medalia jubiliară „Carol I”, clasa I, cea mai importantă decoraţie minoră de pace din România, pentru faptul că el şi cu fraţii săi au declanşat răscoala ţărănească din pri-măvara anului 1907, în nordul Moldovei. No comment!
În acelaşi an, pentru aceleaşi fapte, împăratul Franz Joseph I l-a decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Imperial „Franz Joseph I”, iar în anul 1912 i-a agăţat pe piept „Crucea Militară de Merit”, pentru că, în calitate de şef al contraspionajului austro-ungar din Bucovina, a întocmit o listă cu toate persoanele suspectate de activităţi de spionaj sau acte antistatale din provincie. Pe baza acestei liste, în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), el a dezlănţuit teroarea împotiva populaţiei provinciei şi a umplut închisorile şi lagărele din Austria cu oameni nevinovaţi.
Luat în braţe de Oculta Internaţională, Eduard Fisher a făcut şi o carieră militară rapidă, care s-a terminat cu obţinerea gradului de general-maior şi funcţia de comandant al armatei austro-ungare din Bucovina şi Galiţia, provincii ce urma ca după război să facă parte din utopicul stat Israelul European. În acest context, se pare că cuvintele atribuite lui Fischer de către refugiaţii bucovineni, „Deşartă am luat Bucovina, deşartă o vom da”, au o doză mare de adevăr, deoarece el avea tot interesul să golească provincia de goimi (nonevrei), pentru a face loc evreilor ce urmau să sosească din Rusia în Israelul European, la sfârşitul războiului, în condiţiile victoriei Puterilor Centrale.
Pe tot parcursul cărţii, el se laudă că, doar cu câţiva oameni, a luptat împotriva armatelor ruseşti conduse de generalii T. Ariutinov, N.V. Russki şi A.A. Brusilov, iar guvernatorul Bucovinei şi Galiţiei ocupate de ruşi, S.D. Evreinov, ar fi pus pe capul lui un premiu de 100.000 ruble de aur. Ne întrebăm: Ce făcea Armata a 7-a austro-ungară, condusă de generalul Karl von Pflanzer-Baltin, în timp ce Eduard Fischer apăra Bucovina?
În realitate, el, împreună cu subordonaţii săi, în spatele frontului, vânau dezertori, spioni, trădători, terorizând provincia. La pagina 61, se laudă că a purtat 330 de lupte împotriva ruşilor şi că a oprit invazia ruşilor în provincie. Redactorul cărţii ne spune în „Introducere” că: „Fischer, simplu ofiţer de jandermerie, a realizat imposibilul… a reuşit cu o mână de oameni pământeni să opreacă ofensiva întreprinsă de o întreagă armată rusească; pentru o perioadă de cinci luni”. Pentru a fi şi mai convingător, îi atribuie următoarele slogane: „Nu trebuie cedat”, „Rusul nu are voie să-mi invadeze Bucovina”, îl compară cu Leonidas (eroul de la Termopile – n.n.) şi Andreas Hofer (erou austriac, care a luptat împotriva lui Napoleon Bonaparte – n.n.) şi încheie apologia sa cu următoarele cuvinte: „Faima apărătorului Bucovinei s-a răspândit în rândurile prietenilor şi duşmanilor. Faptele sale constituie unul dintre cele mai interesante şi glorioase capitole din istoria militară a tuturor timpurilor. Întreaga lume era uimită de faptele sale de arme”.
Istoria ne spune însă că, în afara luptelor de la graniţa cu Rusia, provincia noastră a cunoscut patru invazii ruseşi şi a fost ocupată aproape în întregime pentru perioade lungi de timp de armata rusă, iar „apărătorul Bucovinei” nu a putut opri acest lucru.
La pagina 98, el ne povesteşte despre binecuvântarea dată conaţionalilor săi din armata sa: „Evreilor, pentru că nu este niciun rabin de faţă, vă binecuvântez eu şi binecuvântez totodată armele voastre, în numele lui Dumnezeu Yehova. Strigătul de «Ura» a ieşit din pieptul celor 500 de soldaţi evrei, răsună ca un strigăt de eliberare”. Soldaţii evrei ştiau că ei luptă pentru noua lor patrie, Israelul European. Un frate de-al lui, într-o întrunire electorală din oraşul Siret, la un moment dat a spus: „Evreii sireteni nu vor să plece în Palestina să moară acolo de căldură şi sete. Vom face o Palestină aici”.
La pagina 9 din introducerea la ediţia în limba română, autorul ei ne informează despre activitatea ştiinţifică a jandarmului „nostru”: „Pe lângă responsabilităţile sale strict profesionale, Fischer a manifestat interes pentru istoria şi cultura ţinutului natal, redactând câteva materiale cu caracter ştiinţific şi didactic. O altă lucrare documentată la elaborarea căreia a participat activ şi profund Eduard Fischer a fost volumul «Die Bukowina», un studiu monografic coordonat de George von Catargi… Eduard Fischer a fost fascinat de istoria ţinutului său natal”.
În calitate de fost profesor de istorie-geografie, nu pot admite că un om cu şase clase de gimnaziu (în Austro-Ungaria, gimnaziul avea opt clase organizate în două trepte a câte patru clase, respectiv gimnaziul inferior şi gimnaziul superior), chiar dacă s-a născut într-un mediu poliglot şi era superdotat, fără să cunoască limba română (şcoala primară din satul natal era o şcoală germano-ruteană, iar gimnaziul din Cernăuţi era exclusiv german), ar fi putut să elaboreze studii despre istoria Moldovei. În mod sigur ne aflăm în faţa unei mistificări şi imposturi culturale. Alţii au scris studiile, iar el, prevalându-se de funcţia sa, le-a semnat şi le-a publicat; în concepţia stăpânilor săi, el trebuia neapărat să aibă operă. Trebuia să fie un „groize chuchâm” (mare învăţat) perfect.
Indiferent de talentul lui la desen şi de spusele biografului său – „El nu a călătorit prin Bucovina, ci a străbătut-o la pas, ajungând să cunoască până şi cele mai neînsemnate poteci şi podeţe, datorită acestor cunoştinţe, a dobândit notorietate în cartografie”–, el nu putea să întocmească hărţi tectonice, geologice, morfometrice, hidrografice etc. Pentru aceasta sunt necesare cunoştinţe serioase de cartografie, geografie, geologie, hidrografie etc., pe care el nu le putea acumula în gimnaziu sau la şcoala militară. Hărţile respective au fost făcute de specialişti, iar jandarmul nostru le-a tipărit şi le-a publicat în monografia provinciei. Pentru meritele sale ştiinţifice şi culturale, ne spune biograful său, Fischer a primit din partea Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Cernăuţi, titlul „Doctor honoris causa”, exact în ziua în care ruşii au ocupat capitala Bucovinei, respectiv 18 iunie 1916 (vezi capitolul „Cernăuţiul este pierdut din nou 18 iunie 1916”, p.126). Probabil, la festivitatea de decernare a acestui titlu, au participat şi câţiva cazaci din armata generalului A.A. Brusilov. No comment!
La pagina 20, acelaşi autor scrie: „În semn de apreciere a meritelor colonelului Fischer în eliberarea Bucovinei de sub ocupaţia rusă, conducera mai multor comune a decis să-i acorde titlul de «cetăţean de onoare»”.
Stau şi mă întreb dacă locuitorii comunei Carapciu pe Ceremuş ştiu că în localitatea lor s-a născut „marele erou al Războiului Mondial” şi dacă au atribuit măcar unei uliţe din comuna lor numele fostului lor consătean devenit savant şi erou.
Nu ştiu cine a hotărât şi cui serveşte publicarea acestei cărţi în limba română, dar ştiu că acest demers a şifonat în mod serios prestigiul sponsorilor, editorilor şi al coordonatorului şi mai ştiu că această carte nu a fost scrisă pentru glorificarea faptelor bucovinenilor în lupta lor pentru apărarea provinciei.
Din păcate, cartea a fost scrisă „Ab pompam et ostentationem” (pentru fală şi fast) pentru autor, şi nu pentru bucovineni.
În încheiere întreb din nou: Cui foloseşte publicarea acestei „capodopere” a literaturii iudeomasonice?
Mare dreptate avea Phaedrus, care spunea: „Blandum laudatur a malis mendacium, bonis honesta fert, exitum veritas (Minciuna măgulitoare este lăudată de cei răi, celor buni adevărul le aduce pieirea).

Prof. FRANZ PIESZCZOCH