MIHAI EMINESCU ŞI IOAN SLAVICI, AGENŢI AI ISTORIEI LA HRAMUL JUBILIAR DE LA MĂNĂSTIREA PUTNA (II)

Tot acuma, la 150 de ani de la Hramul jubiliar din 1871, agenţii istoriei, Eminescu şi Pamfil Dan, publică, în  ziarul Românul, din 15 august, o scrisoare deschisă către D. Brătianu, făcând referiri la atitudinea organizatorilor faţă de evenimentul trăit.

„Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi aginte al istoriei, de a purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor”15.

În drum spre Putna, pentru a-şi asigura sprijinul populaţiei, Slavici şi cu Dan au vizitat mai multe localităţi bucovinene.

„Ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne găsim agenţi, scria Slavici. Toţi se bucurau că serbarea se va face şi, mai ales la Siret, unde Teodor Ştefanelli făcuse o vie propagandă, am ţinut chiar o mică întrunire”16.

Nu ştiu dacă tinerii organizatori, în călătoria lor „cu mare înconjor”17, vor fi trecut şi pe la părintele ideii ce o puneau în practică, dar am aflat că Iraclie Porumbescu a fost un participant entuziast la desfăşurarea serbării.

Un contemporan, bun cunoscător al istoriei Bucovinei, nu demult remarca locul principalilor organizatori şi înfăptuitori ai propunerii părintelui Iraclie:

„Contribuţia lui Eminescu şi Slavici la pregătirea şi desfăşurarea serbării a fost dintre cele mai importante şi intervenţia lor, în momentele de impas, a fost salvatoare.

Eminescu îşi aduce contribuţia şi pe tărâm teoretic; Slavici, mai ales, pe tărâm organizatoric”18.

Ajuns la capătul călătoriei sale, Slavici găseşte în toi  pregătirea pentru hramul de Sântă-Măria Mare. Egumenul Arcadie Ciupercovici, unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai ideii lansate de preotul Iraclie Porumbescu, cu ocazia deshumării osemintelor lui Ştefan Vodă, dă studenţilor un sprijin nelimitat.

Erau mobilizaţi, printre mulţi alţii, şi elevii din Cernăuţi sau Suceava, între care se număra şi Ciprian Porumbescu din clasa a VIII-a gimnazială, însoţit de un  grup numeros de colegi.

Ei au lucrat, alături de dulgherii şi zidarii plătiţi cu ziua, la ridicarea porticului festiv, a arcului de triumf, la zidirea cuptoarelor şi a vetrelor, la împletirea şi montarea ghirlandelor sub conducerea pictorului ilişeştean Epaminonda Bucevschi, la confecţionarea lampioanelor, la turnarea seului în ulcele şi a răşinei în ştiubeie, la căratul proviziilor, la adunatul celor necesare festinului ce urma să aibă loc etc., etc.

Amintindu-şi de toate acestea, Slavici exclama:

„Zece vieţi de-aş trăi, tot n-aş uita niciodată zelul neobosit, îndelung răbdător şi spiritul de disciplină al acestor muncitori, care, adeseori, se mulţumeau cu mămăligă goală, căci pâinea eram nevoiţi s-o cumpărăm de la Rădăuţi şi, adeseori, ne lipseau banii.

Pe când unii purtau socotelile ori scriau în biroul comitetului, alţii făceau munca de salahor, iar alţii cutreierau satele ca să angajeze căruţe pentru ziua 14/26 august, ori să adune velniţe, cearşafuri şi perini pentru aşternuturi, farfurii, tacâmuri, feţe de masă pentru banchetul festiv şi, până în ziua de astăzi, mi-a rămas inexplicabilă încrederea cu care românii din Bucovina ne-au încredinţat avutul lor”19.

La munca de organizare, pregătire şi primire a oaspeţilor veniţi la importantul eveniment naţional au participat, cu entuziasm şi dăruire, şi tineri din celelalte provincii locuite de români.

Rememorând zilele fierbinţi ale lui august 1871, unul din organizatori scria:

„Eminescu, venit cu vreo opt zile înainte de serbare, a luat şi el parte la mulţumirile noastre. Tot acuma a sosit şi delegaţia colegilor noştri din Bucureşti: G. Dem. Teodorescu, Ioan Brătescu şi Grigore Tocilescu, toţi trei băieţi inimoşi, plini de focul sacru al tinereţii…

Nepreţuit ne-a fost însă ajutorul care ni-l dădea I. Brătescu, care ştia să conducă lucrările şi să pună mâna când era nevoie. Mai ales în seara de 14/26 august, când publicul a dat năvală asupra mănăstirii, cel mai activ dintre membrii comitetului de primire era el.

Răposatul G. Dem. Teodorescu, pe atunci un tânăr foarte simpatic, vioi şi zelos, alerga iute ca piperul de ici până colo, observa cu ochi ageri toate neajunsurile, nu trecea cu vederea nici un amănunt şi astfel se făcuse, în curând, indispensabil.

Tocmai de aceea ne supăram pe el, căci ne pomeneam că a dispărut şi stă ascuns în vreun colţ retras ca să-şi scrie dările de seamă pentru Românul.

Abia astăzi am ajuns să-i dau dreptate, căci fără dările  de seamă făcute de dânsul, multe din cele petrecute atunci ar fi fost date uitării şi avea Gr. Tocilescu dreptate când zicea că abia peste o sută de ani va putea să ne spună dacă au ori nu vreo valoare steagurile noastre.

Ieşenii au sosit mai târziu, dar la timp şi mai numeroşi. N-au luat parte la lucrările de pregătire, dar au ostenit, cu atât mai vârtos, în seara primirilor şi în ziua serbării.

Stâlpul lor era Moroneanu, unul din cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, şi C. Istrati, tânăr, înalt nu numai la făptură, ci totodată şi la fire şi om pe care timpul îl lasă neschimbat în trecerea lui.

Deasupra tuturor se ridicau doi oameni scurţi şi îndesaţi, pe care toţi îi socoteam mai chibzuiţi decât noi, T. Nică şi A. Xenopol, atunci, cu treizeci şi doi de ani mai tineri decât astăzi.

Împrejurul nostru steteau, în sfârşit, adunaţi vreo cinzeci de băieţi împărţiţi în secţiuni, fiecare cu rostul lui”20, îşi amintea preşedintele Comitetului de organizare al jubileului de 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna.

Toţi lucrau de zor ca să poată adăposti şi hrăni circa 1500 de musafiri, timp de mai multe zile şi nopţi.

În acest scop, organizatorii au angajat măcelari, bucătari, au cumpărat douăzeci de vite mari, mai mulţi saci cu făină de grâu pentru a face pâine şi cozonac, două cazane mari pentru preparat bucatele, au confecţionat o frigare lungă de cinci metri, pentru a rumeni fripturile şi multe altele.

Pictorul Carol Popp de Szathmáry a fost invitat pentru a imortaliza momentul cu penelul său, iar Epaminonda Bucevschi pentru a se preocupa de ornamentarea cadrului în care se vor desfăşura festivităţile.

Pictorul vienez Bucevschi, încă din 1870 avea pregătit un plan în acest scop. Sub conducerea fiului preotului din Ilişeşti s-a construit şi ornat porticul cu o capacitate de circa 2000 locuri.

Noua lucrare arhitectonică a fost împodobită cu cetină şi ghirlande, pe frontispiciu „au fost puse: stema României libere iar alături, în dreapta şi în stânga, stemele celorlalte ţări româneşti.

Între steme se fixau flamuri”21.

Aleea ce duce de la portic până la arcul de triumf a fost împodobită cu brazi aliniaţi de o parte şi de alta.

Poarta mănăstirii era ornată cu cetină de brad şi străjuită de două mari steaguri tricolore.

La hotarul dinspre Vicov s-a ridicat arcul de triumf, ai cărui stâlpi erau acoperiţi cu ghirlande de cetină.

Iată cum înfăţişează acest aspect Mihai Eminescu în calitatea sa de gazetar, în Curierul de Iassi, din 22 august 1871:

„Din sat până la mănăstire, de-amândouă părţile şoselei, pe lângă arborii naturali, erau înplântaţi, în pământ, cetini de brad în două şiruri paralele.

Ici şi colo, în direcţia acestor alei artificile erau aşezate lampioane mari şi mici pentru luminaţie.

La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălţa un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad şi decorat cu o mulţime de   flamuri.

Pe frontispiciul arcului se ceteau cuvintele: Memoriei lui Ştefan cel Mare, Mântuitorul neamului.

De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivelul drumului, era situat colosalul portic, o construcţie într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane.

Înăuntrul acestei clădiri erau aşezate, de-a lungul, mese şi laviţe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau emblemele ţărilor române şi-o sumă de flamuri mici.

În fine, aranjamentul dinaintea porticulului, făcut din mai multe şire de cetină împlântate în pământ şi împodobite cu drapele, era de o frumuseţe rară”22.

Dacă stemele erau pictate de mâna lui Epaminonda Bucevschi, pentru scrierea inscripţiilor, pentru confecţionarea ghirlandelor şi a celor cinci sute de lampioane roşii, galbene şi albastre, pentru umplerea celor cinci mii de candele şi a o sută de stupi cu răşină, pe lângă călugării de la mănăstire, fiul părintelui Dumitrache a mai folosit elevii şi studenţii bucovineni, printre care se aflau şi cei veniţi de la gimnaziul din Suceava, sub conducerea lui Ciprian Porumbescu.

Lângă portic a fost improvizată o bucătărie, în care bucătarii şi ajutoarele lor lucrau febril, sub conducerea unei inimoase şi destoinice gospodine, delegată de Asociaţia doamnelor române.

Aici s-au pregătit, pentru sătenii ce veneau la hramul mănăstirii, numai în prima zi, două cazane cu tocană şi s-a fript un bou.

Pentru invitaţii sosiţi de pe cuprinsul întregii Dacii, la mesele frumos aranjate au fost puse 1600 de tacâmuri, ce s-au dovedit a nu satisface cerinţele, după cum mărturisesc unii dintre  organizator

Curtea mănăstirii, poienile din jur, pădurile bătrâne ce împrejmuiau, odinioară, această oază de verdeaţă şi lumină, fremătau de voie bună, de munca neobosită a celor adunaţi să serbeze hramul mănăstirii şi pe ctitorul ei.

Zarva bucuriei colective a fost zăgăzuită, pentru o clipă, de venirea unei unităţi a jandarmeriei austriece, ce a ordonat sistarea lucrărilor care se aflau în toi.

Comandantul unităţii primise ordin de la prefectul de Rădăuţi să ocupe satul şi împrejurimile mănăstirii şi să aresteze pe acei ce nu vor înceta pregătirile.

Seminariştii şi liceenii, ce veniseră fără consimţământul şcolilor din Cernăuţi şi Suceava, s-au risipit de îndată prin desişul codrilor din preajmă.

Slavici, alertat, a plecat  la Rădăuţi şi, în urma unor tratative intense, duse cu prefectul Orest Renney, a obţinut contramandarea ordinului de evacuare silită.

Autorităţile centrale şi ducale ale Imperiului Austriac erau speriate de amploarea pe care o luaseră pregătirile de la Putna, mai ales că printre sătenii bucovineni circula zvonul că, după serbare, locurile lor de baştină vor trece la patria mamă.

Despre aceste dorinţe a aflat şi Slavici, chiar de la sosirea sa la mănăstire, deoarece oamenii locului i se destăinuiau:

„- Ştim noi de ce aţi venit! Acum se împlinesc o sută de ani de când ţara a fost luată de la Moldova şi aţi venit ca s-o întoarceţi!”23

Constatând că ideea serbării de la Putna luase proporţii de masă şi era prea târziu să  stăvilească avântul colectivităţii, autorităţile districtuale au fost nevoite să accepte garanţiile oferite de Slavici că manifestarea se va menţine la nivelul sărbătorii religioase, fapt pentru care prefectul nu a admis să se desfăşoare sub preşedinţia lui Mihail Kogălniceanu, ce se afla printre oaspeţii de seamă.

Bunăvoinţa autorităţilor districtuale era dictată nu numai de raţiuni statale, ci şi de sentimentele proromâneşti ale prefectului de Rădăuţi, amic al părintelui Iraclie Porumbescu.

Legăturile sufleteşi de tinereţe dintre preotul de la Şipotele Sucevei şi Orest Reney au fost trainice şi de lungă durată.

La începutul lunii iunie 1890, cu ocazia unei vizite făcute la Cernăuţi, părintele Iraclie a trecut şi pe la „bietul consilier Reney, carele a ologit de dambla la o mână şi un picior şi nu mai iese din casă.

Cu lacrămi în ochi mi-a mulţămit, că acuma, când toată lumea l-a părăsit, eu  mi-am adus aminte de el şi l-am vizitat.

La dânsul am şezut preste o oră”, după cum rezultă dintr-o  scrisoare către fiica sa, Mărioara.

Era preferabil ca în conjunctura internaţională în care se afla Austria să nu se acutizeze entuziasmul juvenil.

Pentru un imperiu format dintr-un amestec etnic exploziv era mai înţelept ca unele manifestări naţionale, care nu-i erau pe plac, să se desfăşoare într-un sat din Carpaţi, de la graniţa răsăriteană, şi nu în Viena, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi interzis serbarea studenţească.

În acest caz, România jună ar fi organizat manifestări de protest nu numai în capitala imperială, ci şi în alte centre universitare ale Europei apusene, iar efectul lor politic ar fi fost cu totul altul.

Agitaţia studenţescă ar fi solidarizat în jurul ei şi pe unii din muncitorii vienezi, care erau şi aşa aţâţaţi după izbucnirea revoluţiei pariziene, reprimată de forţele versailleze aliate cu armata prusacă, iar riscul autorităţilor imperiale, în noua situaţie, ar fi fost, poate, insurmontabil.

După reîntoarcerea lui Slavici de la Rădăuţi, forfota pregătirilor pentru hramul jubiliar a fost reluată „cu zel îndoit, dar şi cu inima îndoită”24, deoarece conflictul era aplanat doar pentru moment.

Organizatorii şi participanţii erau timoraţi de faptul că subunitatea de reprimare cu manu militari a manifestării era cantonată în cel mai apropiat sat, Vicov.

Atmosfera de lucru s-a mai destins după apariţia articolului Das Säkularfest im Kloster Putna în gazeta guvernamentală Czernowitzer Zeitung, prin care se comunica publicului că de Sântă-Măria mare, hramul bisericii de la Putna, va avea loc tradiţionala sărbătoare religioasă la care va lua parte şi o delegaţie de studenţi români ce vor depune o urnă de argint şi două învelitori pe mormântul lui Ştefan cel Mare.

Sfaturile date de Silvestru Andreievici-Morariu se adeveriseră, iar obstrucţia hurmuzăcheştilor se dovedise a fi neîntemeiată.

Deşi norii incertitudinii nu se risipiseră complet, vestea confirmării oficiale a desfăşurării serbării de la Putna a dat naştere la un nou avânt general şi a dezlănţuit dorinţa de a înfăptui programul stabilit de studenţii României June în cele mai mici amănunte.

În momentele de răgaz sau în cele de activitate febrilă, Eminescu şi Slavici se retrăgeau, împreună sau însoţiţi de câţiva colaboratori, în clopotniţa mănăstirii, (denumită mai apoi Turnul lui Eminescu), unde, de fapt, îşi aveau sălaşul de noapte şi aci se odihneau în fânul adus de ei pentru a le fi şederea mai lesnicioasă sau discutau şi rezolvau treburi organizatorice şi politice ale momentului ce avea să devină istoric.

De îndată ce lucrările pregătitoare se apropiau de sfârşit, Comitetul de coordonare lărgit, cu studenţii sosiţi de la Bucureşti, Iaşi şi din alte părţi, a stabilit programul de desfăşurare a serbării ce urma să înceapă cu seara zilei de 14/26 august 1871 şi să dureze până luni, 18/28 august, după care avea a se ţine primul Congres al studenţilor români, propus de Eminescu.

În cursul zilei de 14/26 august, invitaţii începură a sosi. O parte din membrii comitetului de primire, format din G. Dem. Teodorescu, U. Luţa, N. Ciurea şi Stere, împodobiţi cu mari eşarfe tricolor, au întâmpinat călare pe oaspeţii ce soseau cu trenul în gara Hadikfalva [Dorneşti] şi s-au îngrijit de transportul lor la destinaţie.

Eminescu a imortalizat principalele momente ale desfăşurării festivităţilor jubiliare mai bine ca oricare alt gazetar al vremii. În reportajul intitulat Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, apărut în Curierul de Iassi, anul IV, nr. 92, 93, din 25 şi 26 august 1871, poetul reporter crede că e în interesul publicului „ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna, a-i face, întrucâtva, cunoscută poziţia topografică a acestui lăcaş sfânt, mândră şi duioasă suvenire a timpului depărtat”25, în calitate de bun cunoscător al locurilor pe care le îndrăgise încă din copilărie.

„Când pleci de la Hadikfalva către Putna, pe un drum a cărui împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpesc vederile şi-ţi dezmiardă sufletul!

Ziceam, când pleci spre Putna zăreşti, în depărtare, înălţându-se către cer, falnicele coame şi spete ale munţilor Carpaţi.

Pe de o parte ţi-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de a privi impozantele alei de plopi şi mănoasele ţarini din Bucovina cea drăgălaşă.

După o călătorie de patru-cinci ore, în fine, regiunea vegetaţiei bogate dispare, poalele munţilor se arată, un vânt rece te abureşte, o tăcere sfântă te împresoară şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor.

Aici, la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi, acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestoase.

De toate părţile împresurată de munţi sfâşiaţi de crăpături şi văi adânci şi înguste, în apropierea unor plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de lăcaş etern al celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.

Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spaţioasă, care, într-una din despărţiturile sale, cuprinde mormintele Domnului Ştefan cel Mare […] şi-a mai multor Doamne din epocile gloriei noastre militare.

În jurul bisericii sunt ridicate, în formă pătrată, odăile destinate pentru călugări, odăi, dintre care cele mai multe sunt adevărate saloane.

La intrare, deasupra zidului, este aşezată clopotniţa cu-n turn înalt, înlăuntru, în partea dreaptă, o altă clopotniţă mai mică, ce conţine clopotul lui Ştefan cel Mare, Bugea.

Spaţiul dintre biserică şi edificiul dintre chilii este acoperit cu verdeaţă şi de-o grădină plină cu flori, organizată după gustul cel mai bun”26

După itinerarul încântător, căruţele cu invitaţi ajung la hotarul satului Putna.

La arcul de triumf, noii veniţi erau întâmpinaţi de o altă parte a Comitetului de organizare, care le ura bun venit.

Vreo patruzeci de studenţi şi elevi, printre care se afla şi Ciprian, îi aşteptau ceva mai încolo, la poarta mănăstirii, pentru a-i conduce la locurile dinainte stabilite pentru cazare.

Rând pe rând soseau oameni de vază din România. Mihail Kogălniceanu şi I. G. Sbiera veneau din partea Academiei Române să transmită salutul înaltului for ştiinţific al tuturor românilor. A urmat primarul oraşului Iaşi, H. Cerchez, o delegaţie a Mitropoliei Moldovei, alcătuită din: F. Scriban, I. Bobulescu, I. Buăureanu, N. Apostol şi alţii.

Oaspeţii de seamă au fost găzduiţi în arhondaric, iar în celelalte încăperi, amenajate cu paturi rustice, au fost repartizate doamnele.

Restul musafirilor au fost „adăpostiţi parte pe la săteni, parte într-un mare pătul, pe care băieţii îl prefăcuseră într-un vast şi foarte frumos dormitor”27.

Şuvoiul celor ce voiau să ştie ce se va petrece la hramul de Sântă-Măria mare era neîntrerupt. S-au adunat oameni de pe întreg cuprinsul vechii Dacii, precum şi cler, poporăni din satele învecinate şi de mai departe.

Odată cu lăsarea serii, aleea de brazi, ce se desfăşura de la portic până la intrarea în mănăstire, era iluminată de lampioane roşii, galbene şi albastre, aninate de copacii ce străjuiau, de o parte şi de alta,  calea de acces.

Când bubuiturile de treasc au vestit că primele căruţe cu oaspeţii de seamă au ajuns la arcul de triumf, principalii organizatori şi animatori, Eminescu şi Slavici, au lăsat primirea de la poarta mănăstirii în sama altora, care ştiau să o facă mai bine decât ei, şi s-au urcat pe un muncel învecinat.

Privind în linişte panorama însufleţită de la picioarele lor, erau mulţumiţi şi încântaţi de rezultatul strădaniei ce o depuseseră cu atâta osteneală.

„Treascurile bubuiau, steagurile fâlfâiau, vestitul taraf de la Suceava, vreo treizeci de lăutari, îmbrăcaţi în antireu, cânta marşul lui Mihai Viteazul”28, „transparentele erau luminate, lampioanele şi miile de candele ardeau, mulţimea izbucnea în urale, la sosirea fiecărei trăsuri şi, ni se cuvenea lui Eminescu şi mie – scria Slavici – să ne bucurăm în toată liniştea de priveliştea, pe care n-ar fi putut nici ceilalţi s-o aibă dacă noi am fi fost tot atât de slabi în credinţă şi tot atât de puţin stăruitori ca dânşii.

Peste puţin ne-am încredinţat că va veni prea multă lume şi nu o să găsim adăposturi destule.

La poarta mănăstirii învălmăşeala era din ce în ce mai mare, căci toţi dădeau năvală asupra mănăstirii, toţi protestau contra dispoziţiilor luate de comitet.

Adevăraţii vinovaţi erau  însă, cum G. Dem. Teodorescu zicea în Darea de seamă, numai cei ce veniseră fără ca să fie anunţaţi.

În mijlocul acestei gălăgii a sosit deputaţiune din Moldova.

Pe drum, membrii deputaţiunii aflase că unii dintre fruntaşii bucovinenilor stăruiau, şi acum, în hotărârea lor de a nu lua parte la serbare şi Vasile Alecsandri s-a despărţit, la Hadikfalva, de deputaţiune şi a urmat drumul spre Cernăuţi, ca să se întâlnească cu Hurmuzaki.

Kogălniceanu era neliniştit şi dorea să vorbească cu mine, scria Slavici, ca să afle cum stăm cu stăpânirea şi dacă poate ori nu să ieie parte la serbare.

Alergau, dară, băieţii în toate părţile ca să mă găsească şi alergătura acestora a produs un fel de panică în mulţime şi dealtfel agitată.

N-are prostia omenească margini şi, în mintea multora era aproape gândul că, văzând primejdia, Eminescu şi cu mine am fugit!

Iar noi făceam filozofie la marginea pădurii de brad.

Îl ştiu pe M. Kogălniceanu, om totdeauna scurt şi clar, vioi şi tânăr până la adânci bătrâneţe. Nu-l mai văzusem, dar îl ştia Eminescu şi-l aveam sus, în gândul meu.

I-am spus, cu inima deschisă, că amicii săi din Bucovina văd lucrurile rău, că guvernul nu ne face nici o greutate şi că, căpitanul districtului va asista şi el la serbare şi va închina la masă pentru poporul român.

A rămas”29, mărturisea Slavici, însă Vasile Alecsandri nu a mai venit, fiind reţinut la Cernauca.

La orele 22, prin douăzeci şi una salve de treasc, ce izbucneau în scurte flame purpurii de pe culmele muncelelor care împrejmuiau, ca un zid de fortăreaţă lăcaşul de veci al slăvitului Ştefan Vodă, s-a vestit deschiderea serbării jubiliare de la Putna.

Atunci, în tânguios dangăt de clopot, oaspeţii, din incinta sfântului lăcaş şi din afara lui, s-au îndreptat, cu  pioasă reculegere, spre locul unde se aflau osemintele marelui voievod pentru a asista la seara de priveghere.

„De-abea preoţii intrase în altar, de-abia începuse sântele ceremonii, când, la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă se strecoară:

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

 

Este ceasul nălucirii: un mormânt se desveleşte.

O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…

Iese.. Vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte.

Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.

 

Ascultaţi!… marea fantomă face-un semn… dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,

Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

 

Sărutare, umbră veche! Priimeşte-nchinăciune

De la fiii României, care tu o ai cinstit;

Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

Este imposibil de exprimat bine, prin vorbe, acea impresiune înălţătoare, ce te pătrunde la auzul acelor cuvinte, îşi continua Eminescu reportajul de la faţa locului.

Sunetele clopotelor împreunate, cu trăsniturile bubuitoare ale săcăluşelor străbăteau munţii departe-departe, şi mult în urmă auzeai clocotind ecourile repeţite.

Mai adaugi la aceasta splendida luminaţie din mănăstire şi strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de prin prejur, şi-o fericită iluzie te răsplăteşte şi te transportă în timpurile când viteazul, pe carele-l celebrăm după patru secole, sta cu fierul în mână ca un zid de apărare al creştinătăţii contra furiei musulmane.

Târziu, noaptea, oaspeţii se retrag, reprezentanţii şi doamnele în odăile mănăstirii, iar cealaltă parte a publicului pe la casele ţăranilor”30.

PAUL LEU

Kenmore,

Washington, USA

NOTE

15 Românul, anul XV (1871), din 15 august.

16 Ioan Slavici, vol. cit., p. 55.

17 Ibidem.

18 D. Vatamaniuc, vol. cit., p. 120.

19 Ioan Slavici, vol. cit., p. 56-57.

20 Ibidem, p. 59-60.

21 T. Bălan, vol. cit., p. 39.

22 [Mihai Eminescu], Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, în Curierul de Iassi, anul IV, nr. 92-93, din 22-25  august 1871, p. 1.

23 Timpul, anul III, nr. 119 (1 iunie}.

24 Ioan Slavici, vol. cit., p. 58.

25 [Mihai Eminescu}, reportajul cit., p. 1.

26 Ibidem.

27 Ioan Slavici, vol. cit., p. 61.

28 Unii istoriografi  sunt de părere că taraful sucevean nu ar fi cântat marşul lui Mihai Viteazul.

29 Ioan Slavici, vol. cit., p. 62-63.

30 [Mihai Eminescu], reportajul citat., p. 2.