„Profesorul”, un roman despre umanişti contemporani

Pe coperta cărţii de memorii „Profesorul”, scrisă de Eugenia Bulat, apărută în 2020 la EdituraUNU, te urmăreşte o privire de o inteligenţă blândă şi nativă, dintr-o veche fotografie-portret. Despre profesorul ei, Eugenia Bulat, poetă, prozatoare, fondatoare a Revistei de Cultură şi Creaţie Literară „Clipa siderală”, autoare a mai multor cărţi de poezie şi proză, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi R. Mol-dova, împărtăşeşte cititorului de pe ambele maluri ale Prutului o istorie reală şi sentimentală a unui „om de o rară inteligenţă şi sensibilitate, Ştefan Sevastian Bulat, care a servit Limba Română, ocrotind şi fortificând identitatea de neam a discipolilor săi” în anii ’60-’70 ai perioadei sovietice.

Discipolă a distinsului profesor, autoarea, ea însăşi o personalitate umanistă într-o lume contemporană care se îndepărtează de esenţa fiinţei şi a fiinţării noastre, relateză cu o deosebită convingere despre importanţa reperelor intelectuale în orice epocă, mai ales în această perioadă de desacralizare în care trăim. Despre ce ne convinge să luăm aminte Eugenia Bulat? Despre „munca de o viaţă a profesorului Bulat, o valoroasă contribuţie adusă învăţământului din Sadova (un sat frumos din Călăraşii Moldovei de peste Prut) anilor 1956-1984”, despre „efortul comun al intelectualităţii de la sate de a zădărnici rusificarea galopantă a Basarabiei acelor ani”. Volumul „Profesorul” are 450 de pagini şi conţine amintirile autoarei despre „neuitatul meu profesor şi rostul lui în destinul meu şi al generaţiei mele”, sunt valorificate „interviuri cu membrii familiei profesorului Bulat, rămase pe drumuri după exproprierea şi deportarea în Siberia a părinţilor de ambele părţi. De asemenea, lucrarea cuprinde valorificarea caietelor rămase de la profesor şi interviuri cu redutabili discipoli, cu foştii colegi şi profesori”, precizează scriitoarea într-un interviu.

 Parcă amintind de vorba cronicarului ca izvodul „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură”, această memorie sentimentală a Eugeniei Bulat relatează istorii din vremuri apuse ale generaţiilor care se năşteau „într-o casă fără cărţi”, în schimb, şcoala, prima învăţătoare, biblioteca, prima carte sau cărţile citite sub bancă, primul premiu erau considerate şi trecute la zeităţi.

 După o copilărie asemenea unei „oaze de bucurie intimă” în care a explorat cele mai rare comori – cărţile – „o, cărţile mele frumoase, învelite stăruitor în hârtie de ziar, păzite ca ochii din cap să nu se murdărească de cerneală”, calea vieţii Eugeniei Bulat a cunoscut lumina adevărată atunci când omul Luminii Eminescu i l-a scos în cale pe Omul cărţii din realitate, părintele ei spiritual – Ştefan Bulat. Se întâmpla după lungi hoinăreli „printre rafturile” din biblioteca satului Sadova, îngrijită cu atâta drag de bibliotecara Valentina Orlov, care o câştigase pe eleva Eugenia ca pe cea mai fidelă cititoare, fără să îşi dea seama ambele amfitrioane ale cărţii că povestea lui Eminescu în casa plină cu cărţi a învăţătorului Aron Pumnul se repetă volens nolens: „În casa Luminii… Valentina Orlov, draga de ea, nu mai ştia ce cărţi să-mi dea. Îmi zicea doar: „Du-te şi alege-ţi ceva”. Eram favorizată. Hălăduiam printre rafturi înalte, greoaie, cu cărţi grele şi coperţi sumbre. Căutam şi găseam neapărat ceva”. Cărţile citite în copilărie au determinat-o să lase în urmă „casa fără cărţi din lumea patriarhală”, iar încrederea oferită de bibliotecara V. Orlov i-a fortificat demnitatea de care care avea mare nevoie. Şi „demnitate putea avea doar un singur om”, scrie E. Bulat: „Curând aveam să cunosc un om care să amplifice lumina, să-mi dea cu deplinătate demnitatea de care aveam nevoie, dar şi o necesară încredere în sine. Lumina acelui om avea să fortifice şi să închege cioburile de lumină ce le acumulasem latent, iar el urma să-mi devină părinte spiritual. Era Ştefan Sevastian Bulat”.

Aşadar, memoria acelui „copil încruntat”, a acelei „preadolescente cu suflet dedublat” a înregistrat chipul profesorului ca „o imensă sursă de căldură umană, o căldură grijulie şi protectoare”. Pentru eleva ancorată în lumea cărţilor urmau zile şi ani cu cele mai frumoase şi aşteptate „ore de Română”, cu „Eminescu cântat”, cu cea mai „râvnită aprobare” de către profesorul Bulat a vreunei poezioare arătate de eleva Eugenia: „Mergeam cu foiţa în mână fără să respir: profesorul meu devenise între timp un zeu atât de mare pentru mine, încât a comunica pe viu cu el era o enormă emoţie şi responsabilitate. Îndrăzneam să-i arăt strofele compuse. Mă asculta mereu îngăduitor, tacticos şi gata de a oferi o încurajare. Erau, fără îndoială, nişte pastişe, nişte exaltări copilăreşti…”. Aceste amintiri, scrise, pagină cu pagină, în fiecare zi în mintea unei fetiţe care devora ca o felină tânără şi graţioasă, nesăţioasă mereu de hrana ce o putea oferi doar cartea şi şcoala, au putut să-şi găsească strălucirea în profesorul care „muncea continuu pentru a ne dezvolta inteligenţa emoţională”, care „ne deschidea ochiul minţii şi pe cel al sufletului”, scrie eleva bunului profesor considerat „o adevărată enciclopedie” când le vorbea despre Eminescu, despre dinastia Haşdeu sau despre originea noastră daco-romană. Profund şi deplin, Profesorul Ştefan Bulat le spunea elevilor (încă în perioada sovietică când moldovenii români îşi cântăreau cuvintele ca să nu treacă cumva prin ele dragostea de românism, de cultura vechii Dacii) despre frumuseţea şi calitatea limbii române: „Ne povestea cu drag că limba italiană este limba prieteniei, cea franceză e limba dragostei, că germana e creată pentru a vorbi cu duşmanii, dar că Limba Română are toate aceste calităţi”. Un profesor de ţară, asemenea multor profesori buni, aproape docte prezenţe ale trecutului glorios, domnul Trandafir sau Iosif Blaga (unchiul poetului Lucian Blaga), era şi un bun latinist. „De la iubitul meu profesor auzisem sintagme şi sentinţe latineşti: laudatio, tedeum, sic cogito sau mortua est, mens sana in corpore sano, per aspera ad astra, dura lex, sed lex ş.a.”, îşi aminteşte E. Bulat. Rolul uriaş al profesorului, scrie autoarea, era că până şi lecţiile de sintaxă „ştia să le facă interesante şi atractive”; că şi-a îndreptat dragostea spre „sufletul omenesc, spre calităţile şi metehnele” copiilor; că studierea creaţiei lui Eminescu sau Alecsandri era transformată în „spectacolul cel mare al Poeziei” etc. La şcoala distinsului profesor „ascultat, credibil” când le vorbea elevilor de „Frumuseţe, Bunătate, Dragoste, Viaţă şi Moarte”, aceştia au învăţat că „Luceafărul” e un cântec de lebădă şi că „Eminescu era, ca şi cum, unul dintre noi”, iar „folclorul este memoria noastră”.

Romanul memorialistic al Eugeniei Bulat descifrează o enigmă: „cum a reuşit (Profesorul) să ne ofere la Limba şi Literatura Română cunoştinţe temeinice, neologizate, într-o şcoală pândită, totuşi, de cerberii regimului?”. Răspunsul îl găsim în carte: „Dascălul nostru era împătimit de profesia sa, dar şi un om destul de înţelept, încât să nu se exalte inutil, să nu se expună în mod inutil pericolului (ştia că e mereu în vizor ca fiu de „culac”). În acelaşi timp, el a reuşit să nu devieze nici pentru o clipă de la adevăr, îndeplinindu-şi cu maximă onestitate datoria de intelectual în faţa Adevărului”.

„Profesorul”, un roman despre umanismul intelectualizat, perpetuat prin urmaşii sau discipolii săi, ne învaţă lecţia nobleţei şi a demnităţii caracteristică adevăratului intelectual. Şi profesorul Ştefan Bulat se înscrie în categoria bărbaţilor nobili care au lăsat o bogăţie spirituală. Dovadă sunt caietele de poezii şi notiţe în al căror conţinut era conservată dragostea de Istoria şi Limba Română, devotamentul prin munca de pedagog pentru Idealul Românesc, lipsa de loialitate faţă de noul regim. Aceste valori sunt semne înscrise în conştiinţa copiilor săi, Veronica, Elena şi Valeriu, a nepoţilor (mulţi la număr pe care-i poţi eticheta cu uşurinţă în arealul României Mari). Talentul providenţial de a (re)memora la dimensiunea onorifică a scrisului ei despre „nobleţea ereditară” a unui părinte, devenindu-i fiică prin alianţă, îi revine Eugeniei Bulat, poeta cu „ochi ca două izvoare” din care curge mereu dorul de oamenii dragi.

Silvia STRĂTILĂ

Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: