N-am să vorbesc despre „curriculum”, „tehnici de predare şi evaluare”, „programe de instruire”, „ghiduri” etc. Astăzi, când sistemul educaţional este asaltat de un surplus de informaţii şi nenumărate provocări, multe venite din afară, vreau să ne explicăm care este menirea profesorului. Cert este că elevii ne vor să fim, în primul rând, sinceri, apoi maleabili şi înţelegători. Or, a fi flexibil înseamnă a nu le satisface mofturile, ci a avea o colaborare eficientă, fundamentată pe acte informative, având în vedere curriculumul la disciplinele şcolare cu tot instrumentarul educaţional şi regulamentele alcătuite de minister. Proiectele pentru elevi şi studenţi sunt incitante. Şi tot nouă, adulţilor, ne revine sarcina să-i învăţăm ca să-l aleagă pe cel pentru care au cunoştinţe şi abilităţi potrivite. Să nu se focalizeze doar pe principiul îmi place. Riscăm să scoatem pe bandă rulantă oameni care nu ştiu ce vor şi ce pot să facă.
Indiscutabil, ne ducem în faţa copiilor cu toată recuzita educaţională pregătită (proiecte, material didactic), ne facem conştient munca, dar calitatea cunoştinţelor elevilor este într-o regresie şi numărul celor lipsiţi de interes este într-o continuă creştere. Nu vom înşirui motivele dezinteresului, ci ne vom concentra pe cum să-i ajutăm să se descopere şi să crească oameni de calitate.
Tinerii de azi sunt cei dintotdeauna: rebeli, nemulţumiţi, irascibili, obosiţi, nesatisfăcuţi. Singura deosebire între noi şi ei este că în timpul adolescenţei noastre era mai vizibil sentimentul ruşinii. „E ruşine să faci şi să spui asta”, ni se spunea. În vremurile de azi, sfiala este eclipsată de orgoliu. Acest adevăr poate trebuie luat ca atare şi, de ce nu, privit drept un bun necesar promovării lor pe piaţa competitivă. Noi, maturii, deopotrivă părinţi şi profesori, trebuie mereu să le diagnosticăm bunul-simţ – o virtute indispensabilă fiecăruia, indiferent de vârstă şi poziţie socială. Bunul-simţ e frâna propriilor fapte şi vorbe nepotrivite. Dacă la şcoala domnului Trandafir, învăţătorul din textul cu acelaşi titlu de Mihail Sadoveanu, replica „Măi domnule!” îi făcea pe elevi să intre în pământ de ruşine că l-au supărat, azi ei o pot lua ca pe un compliment.
De un suflet irascibil nu ne putem apropia decât cu multă bunătate şi îngăduinţă, dar nu şi toleranţă. Să le acceptăm, la moment, ieşirile nejustificate, dar când valul de emoţii s-a potolit, le venim cu un sfat, ca un frate mai mare. Comportamentul nostru cuviincios va fi pentru ei o pedeapsă şi o mustrare de conştiinţă. Ştim că în fiecare om sălăşluiesc, deopotrivă, calităţi şi metehne, doar nu ştim ce factori au determinat comportamentul inadecvat al unora.
Misiunea noastră ne cheamă nu să fim judecătorii lor, ci să ne umplem sufletul de bunătate, dreptate şi adevăr pentru a putea aduce lumină în sufletul cel întunecat, supărat şi frustrat. Cine ştie ce bucătar, cizmar, lemnar cu vocaţie zace în el şi noi, ignorându-l, îl îngropăm pe vecie. Apoi ne plângem că nu avem pe piaţa muncii meseriaşi de calitate. Să conştientizăm că nu ne-a rămas timp pentru a urî, a ocoli, ci doar a face binele.
Ne vin copii crescuţi de televizor, internet şi dependenţi de mijloacele digitale. Poate că unii dintre ei nu ştiu să spele vasele, că există mătură şi făraş, că în sate oamenii aduc apa de la fântână, cum arată stativele, căruţa etc. Dat fiind că evoluţia a pornit de la aceste obiecte, azi devenite relicve de muzeu, nu concep ca ele să nu fie arătate copiilor. Cu atât mai mult, internetul ne pune la dispoziţie material video şi audio, care poate fi utilizat în timpul predării la ore, iar procesul educaţional prevede şi lecţii-excursii. E recomandabil ca, cel puţin, de două ori pe an să se organizeze vizite la muzeele din localitate şi ţară. În cadrul acestora, elevii vin în contact direct cu uneltele ţărăneşti şi nu numai, şi află de la ghid informaţii despre rolul lor în viaţa omului.
Viaţa este imprevizibilă. Pandemia din ultimii ani ne-a demonstrat că trebuie să fim pregătiţi a face faţă circumstanţelor. Înţelepţii spun că vin vremuri şi mai grele, de aceea trebuie să pregătim oameni capabili de a coborî din fotoliul din birou şi, dacă va fi nevoie, să se aşeze la coarnele plugului.
O altă provocare pentru noi, profesorii, este incapacitatea copiilor să exprime în enunţuri scurte şi clare propriile doleanţe. Mulţi dintre ei explică prin semne. Prin urmare, nu ne dezarmăm şi nici nu părăsim catedra. Vom fi, dacă va fi nevoie, şi logoped, şi psiholog, şi specialist la disciplina predată. Ne este cunoscut învăţământul diferenţiat şi doar creând contexte potrivite vom da şanse fiecărui copil să se regăsească, să-şi descopere atuurile intelectuale şi cu paşi de vrăbiuţă să perseverăm alături de ei.
Cine să-i ajute, dacă nu noi? Îmi stăruie în minte gestul profesorului din parabola „Adevărata educaţie”, încuviinţând plecarea celorlalţi elevi şi păstrându-l pe cel hoţ, care acum, ca niciodată, are cel mai mult nevoie de el. Dacă nu suntem la timp alături de cei rătăciţi, atunci dăm zilei de mâine oameni nemulţumiţi, incompetenţi, nestatornici şi inconştienţi că toate se obţin prin multă muncă şi nopţi nedormite.
Înclin să cred că e mare lucru când observăm deficienţele de natură comportamentală şi comunicaţională în elevul din faţa noastră. Observându-le, identificăm soluţiile potrivite, ajutând-l să se ridice din patimă. Cum să ne dăm seama că suntem pe calea potrivită? Reacţia de moment, manifestată prin privirea senină, capul lăsat în jos, realizarea sarcinilor atât cât pot sunt dovadă că mergem pe aceeaşi lungime de undă. Pe lângă copii neajutoraţi, avem de a face şi cu părinţi supăraţi. Credeam că părinţii care să paseze insuccesul propriului copil pe seama învăţătorului sunt unşi cu naftalină şi puşi în ladă, dar am avut ocazia recent să mă confrunt cu un asemenea adult. Dacă între noi şi el punem tactul pedagogic şi liniştea vorbei, atunci discuţia poate fi una constructivă.
Numai gândul că aducem lumina înlăuntrul aproapelui ne face să cerem milă şi îndurare de la Dumnezeu ca să ne ajute să ne asumăm chemarea, urmând-o cu bunătate şi dăruire. Noi doar să facem binele, căci va veni timpul când vom da socoteală pentru Binele pe care am avut ocazia să-l facem şi nu l-am făcut. După plecarea din această viaţă nu este loc pentru fapte bune, căci timpul prezent ne-a fost măsurat de Dumnezeu cu îndelungă răbdare, pentru a face ceea ce este bineplăcut Lui. Viaţa noastră nu e făcută din ştire lângă ştire, ci de eveniment lângă eveniment care poate fi transformat în sărbătoare, dacă între noi, oamenii, punem cuvântul dătător de viaţă.
Să purtăm în suflete descrierea făcută de discipolul domnului Trandafir, amintit mai sus, „Tu bagi de seamă că nu-ţi vorbesc de gramatică, aritmetică, şi nici nu-ţi voi vorbi. Acestea se făceau bine, dar sunt nişte lucruri neînsemnate când le pui faţă-n faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o dă Domnul!” şi să ne clădim zi de zi imaginea de semănător de lumină.
LUDMILA MOTRICALĂ
Liceul Teoretic „Pro Succes” Chişinău
Comentarii